Revolutia din '89 mi-a spulberat unul dintre cele mai dragi visuri, acela de a deveni soim al Patriei. Fara nici un fel de avertisment, m-a indepartat de prietenii alaturi de care imi treceam timpul, atunci cand adultii, in grupuri disciplinate, isi asteptau randul la carne, lapte sau oua, m-a facut sa fiu nostalgica dupa lanterna de acasa, ce nu avea aproape niciodata baterii, astfel incat, atunci cand se lua lumina, ramaneam intr-o bezna fara de somn, fiind nevoiti sa umplem intunericul cu multe cuvinte pline de caldura, pentru ca nici de aceasta din urma nu prea aveam parte. Cand m-am maturizat, am inteles si adevarurile brutale de care, pana atunci, fusesem protejata.

Prin spectacole precum Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal, Comedie rosie si, recent, Complexul Romania, Teatrul National din Bucuresti pare a alcatui, la Sala Atelier, rechizitoriul unui proces (artistic) al "trecutului glorios", proces in care spectatorii sunt, cu sau fara voia lor, deopotriva jurati si inculpati. Fara a-si propune sa se constituie intr-o radiografie a regimului ceausist, spectacolul regizat de Alexandra Badea pornind de la textul Mihaelei Michailov Complexul Romania (Premiul UNITER 2006 pentru Cea mai buna piesa a anului), imbogatit si adaptat necesitatilor scenice, face un lucru inca si mai crunt: emotioneaza prin inocenta. Securistii, agentii de racolare, dosarul de urmarire, paranoia, teama permanenta - toate acestea populau universul cenusiu al oamenilor mari; ce te faci insa atunci cand trebuie sa le explici unor copii unde si de ce dispar tatii lor, dusi "sa se scalde intr-un canal mare cat Romania", de ce trebuie sa-si faca lectiile la lumina chioara a lampii, de ce sa se scoale in toiul noptii pentru a se aseza la coada la pui sau de ce risca sa fie inchisi la scoala de corectie doar pentru niste glume nevinovate la adresa conducatorului