2 aprilie 1983
L. ne sună de la Paris, a aflat aseară: a murit Magdalena Rădulescu! În urmă cu vreo trei săptămâni. Crede că la hotel Alma, vis-a-vis de ambasadă. Hotelul în care o vizitasem acum un an. După ce o întâlnisem întâmplător. Miraculos mi s-a părut atunci şi mi se pare şi acum: eram cu V. şi L. într-o scurtă vizită, prima după ce părăsisem Franţa cu aproape şapte ani în urmă. Nu mai stiam nimic de Magdalena, absolut nimic, doar că trăia la Nisa. Venea la Paris foarte rar, doar atunci când se organiza o expoziţie. Da, acea întâlnire ţinea de miraculos: coborâsem din autobuz la staţia din dreptul bisericii St. Germain şi... nu ne-a venit să ne credem ochilor. În staţie : Magdalena Rădulescu! Aveam întâlnire cu G. şi M., singurii amici francezi cu care ţinusem, oarecum, legătura. Ne aşteptau la un mic restaurant, nu reţin strada, undeva între Sorbona şi grădina Luxembourg. Am invitat-o să vină cu noi, am cinat împreună, la despărţire am stabilit să-i facem o vizită la hotel, unde avea să ne arate ultimele ei lucrări.
Ne-am dus în ziua următoare. Locuia într-o mică odaie la etajul I, prost luminată, cu fereastra dând spre o curte interioară, strâmtă, meschină, un puţ de piatră ca atâtea în Paris. Cameră de o persoană în care nu încăpeau decât un pat simplu, un garderob vechi cu o singură uşă, un scaun şi o măsuţă în faţa ferestrei. Intrai în ea ca într-o cuşcă întunecoasă şi umedă şi, dintr-odată, nările îţi erau aproape arse de emanaţiile tari ale vopselelor. Abia mai târziu simţeai mirosul dulceag al igrasiei ce venea din toaleta cu tencuiala căzută, din pereţii cu tapetul scorojit, din salteaua şi cuvertura patului, din mocheta cenuşie şi murdară în care doar petele de vopsea îi dădeau un aer mai omenesc. Pe măsuţă, vraişte: paleta plină de vopsele, tuburi, pensule, creioane. A trebuit să le împing cu grijă ca să găsesc un colţişor pe car
