* Moby, Last Night, Mute, 2008.
Probabil că cel mai interesant lucru cu care ne întîmpină Moby în acest an este videoclipul melodiei "Disco Lies". Există acolo un pui de găină - nevinovat, gălbui, drăgălaş - în fine, un pui de găină ca mai toţi puii de găină de pe lume, care asistă neputincios cum un nene foarte rău, înarmat cu un satîr înspăimîntător, o meneşte pe mama găină unui sfîrşit prea puţin glorios: să fie ronţăită de clienţii unui fast-food celebru. Aţi prins ideea. Partea hazlie se petrece ceva mai tîrziu: puiul de odinioară, devenit între timp un zdrahon în toată regula, se întoarce cu o falcă-n cer şi una-n pămînt şi, la capătul unei urmăriri spectaculoase, îl ciopîrţeşte la rîndul lui pe nenea cel rău, devorîndu-l, mai apoi, cu poftă. Concluziile - zic eu - nu pot fi foarte multe: în orice pui nevinovat, gălbui şi drăgălaş zace un Steven Seagal, iar Moby e cu siguranţă vegetarian. Mărturisesc că aspectele moral-vindicative ale unui pui de găină mi-au fost, pînă de curînd, străine, iar în privinţa opţiunii lui Moby pentru partea vegetală a hranei, iarăşi, n-am avut suficientă răbdare ca să studiez atent problema. Fără doar şi poate, e vina mea, mai ales acum cînd, confruntat cu albumul Last Night, am ajuns la concluzia că cel mai spumos, mai consistent şi, în ultimă instanţă, mai dilematic lucru pe care îl pot spune în momentul de faţă despre Moby este că suferinţa lui privind destinul tragic al găinilor este demnă de luat seamă. Pe de altă parte, n-aş vrea să se înţeleagă că respectul pe care i-l datorez se opreşte aici. De pildă, m-am bucurat foarte mult să aflu că pe o rămurică îndepărtată din arborele genealogic a lui Richard Melville Hall (cunoscut popoarelor lumii prin numele său de scenă, Moby) se află nimeni altul decît domnul Herman Melville. Veţi spune, poate, "şi ce dacă?", iar eu voi fi obligat să vă dau, parţial, dreptate. Nu vrea
