Lectura regizorala superficiala pentru o actualizare fortata, falsa a piesei lui Caragiale, "O scrisoare pierduta", are drept rezultat un spectacol mediocru, la care spectatorii se amuza, doar la gag-urile vulgare ce impanzesc reprezentatia.
Actorul Doru Ana, dupa doi ani de cand a experimentat la Studioul "Casandra" (UNATC) cu absolventii clasei sale, viziunea regizorala ce avea drept argument teza sa de doctorat - distinctie obligatorie pentru un cadru didactic -, o aplica acum, la stimatul Teatru "Bulandra". Aici, regizorul si-a transpus efect cu efect exercitiul de la "Casandra", rezultatul fiind acelasi, un spectacol mediocru, confuz. Piesa lui Caragiale este ca o "opera celebra", arhicunoscuta spectatorilor de la care acestia asteapta nerabdatori replicile savuroase ce pot fi comparabile cu o arie pe care vor sa o aplaude. Replicile in sine sunt vesnic actuale in lumea politichiei mioritice, satira lui Caragiale se adreseaza percutant oricarei epoci. Piesa nu mai are nevoie de actualizari fortate, precum cea propusa de Doru Ana.
"O drama profunda, o drama care ar trebui sa ne inghete zambetul pe buze" considera actorul-regizor, Doru Ana, "O scrisoare pierduta", si cauta sa-i "desluseasca" acest sens. Dincolo de satira politica regizorul cauta drama! Rezultatul e ca spectacolul nu mai are umorul acid al lui Caragiale, nu ne provoaca nici macar a face haz de necaz. Am vizionat de doua ori acest spectacol, publicul fiind alcatuit si din multi liceeni care aveau la scoala drept lectura obligatorie "O scrisoare pierduta". Acestia nu mai savurau sensul actual al replicilor pentru ca ele erau sufocate de multe gag-uri care le starneau aplauze entuziaste. De pilda, cand Pristanda - transformat intr-un ofiter SPP - se plange ca are "noua copii si remuneratie mica, dupa buget!", izbucnesc primele aplauze provocate de gestul vulgar al prefectul