Sîntem în 2008. Al nouălea an de creştere economică neîntreruptă. PIB-ul, în urcare, e un motiv de satisfacţie. Dar ne dă totodată şi dureri de cap.
Sîntem în 2008. Al nouălea an de creştere economică neîntreruptă. PIB-ul, în urcare, e un motiv de satisfacţie. Dar ne dă totodată şi dureri de cap.
De unde ne vin problemele? De la diefrenţa dintre realitate şi posibilitate. Un PIB în jur de 8%, rezultat într-o prea mare măsură din consum, s-a dus mai sus decît cota posibilă indicată de oferta internă de bunuri şi servicii. Diferenţă ce-şi are cauza în bolile încă nevindecate ale economiei româneşti, desigur. Una dintre ele fiind aşteptarea.
Multe dintre companiile româneşti nu fac altceva decît să aştepte să vină întîmplarea să rezolve problemele în locul lor. Fără să înţeleagă adevărul că mai pot supravieţui numai printr-o atitudine agresivă. Normal ar fi să grăbească restructurarea, să vină cu mai multe oferte de calitate pe piaţă, nu să lungească boala.
Necazul e că o mare parte a societăţii trăieşte în sala de aşteptare. Fără să ştie bine nici ce tren aşteaptă, nici de unde ar putea să vină şi nici încotro va pleca. Aşteaptă. De fapt, speră să i se întîmple ceva, să vină cineva, eventual Guvernul, şi să-i schimbe viaţa.
În sala de aşteptare nu este însă timp pierdut. Iar de la această parte a societăţii care aşteaptă, România pasivă, nu au cum să vină nici regenerarea muncii, nici restructurarea economiei, nici schimbarea comportamentului economic. Şi nici banii de care societatea are nevoie. În România pasivă nici măcar nu se fac bani. Doar se redistribuie.
Numai România activă face bani. Şi PIB-ul tot România activă îl face în cea mai mare parte. Un PIB care continuă să fie mai tare decît economia în ansamblu.
Societatea românească nu va scăpa de acest paradox – un PIB pe