Nu ştiu cum se va fi simţit mitologica pasăre Phoenix cînd renăştea din propria cenuşă. Aflat însă la numai cîţiva paşi de loja în care Regele Mihai şi Regina Ana, vizibil emoţionaţi de emoţia noastră, a celor privilegiaţi de invitaţia de a sărbători împreună cu Majestăţile Lor cei 60 de ani de la cununia de la Atena, din 10 iunie 1948, mi-a venit în minte titlul celebrului film al regizorului polonez Andrzej Wajda, lansat exact zece ani mai tîrziu: Cenuşă şi Diamant. Cine nu a fost prezent la emoţionantele momente care au marcat ceea ce se numeşte „nunta de diamant“ a cuplului regal, cine s-a mulţumit cu lacunarele informaţii transmise de posturile noastre de televiziune în veşnică fugă după scandal nu va înţelege de ce lacrimile care curgeau şiroaie din ochii celor care ovaţionau doi bătrîni, fie ei şi impozanţi, anulau cenuşa trecutului. Un trecut, mă grăbesc să adaug, de-a lungul căruia prea mulţi dintre noi şi părinţii noştri nu l-am meritat pe Omul de Fier (pentru a folosi un alt titlu din filmele lui Wajda) supus vicisitudinilor. Care, copleşit şi el de emoţia momentului, şi-a permis, în sfîrşit, o lacrimă arestată înainte de a se prelinge pe obrazul zbîrcit, vizibilă şi ea numai celor aflaţi în imediata sa apropiere. Nimic, dar absolut nimic, nu a fost întîmplător în această seară. Emoţiile pe care le descriam mai sus fuseseră provocate de ultima bucată interpretată de Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu“ sub bagheta maestrului Horia Andreescu. Este vorba de partea a doua a Poemei române op. 1 a marelui compozitor, al cărui nume îl poartă filarmonica. O bucată care, în timpul comuniştilor, fusese distorsionată pentru a evita finalul ei, cu Imnul Regal. Dacă nu mă înşel, prima oară după 1989 cînd ea a putut răsuna din nou în întregime în urechile românilor a fost în februarie 1990, cu ocazia vizitei filarmonicii müncheneze, sub bagheta neu