’Ziua. Sper că sînteţi bine, ceea ce îmi doresc şi mie, căci între timp s-a întîmplat respectivul meci. Despre care nu vorbim, prin specificul muncii la un săptămînal: ce scriem noi luni, hai marţi, citiţi dumneavoastră joi. Abordăm, normal, o altă temă, cu toată liniştea, însă. Eu, unul, m-am apucat să scriu după ce l-am auzit pe Mircea Sandu spunînd că simte calificarea. Pînă atunci, n-aveam pacea interioară şi nici unghiul de atac. Aţi reţinut: atac. Ia fiţi atenţi: Mircea Sandu a fost vîrf de atac. Piţurcă la fel. Cu unul la Federaţie şi celălalt la Naţională, România nu joacă pe atac decît cu satîrul înfipt în măduva osului. Cranian. Subiectul nostru e, aşadar, maturizarea. Noi, latinii Luiz Felipe „Felipao“ Scolari a fost de meserie fundaş. Şi-a făcut însă numele antrenînd o Brazilie care a jucat pe atac, într-un moment cînd fotbalul „carioca“ se îmbolnăvise grav de „realism European“, defensiv. Fundaşul central Lucio, zburdînd ca Bambi pe extremă, în dribling, rămîne o imagine emblematică a finalei cîştigate de Brazilia în faţa Germaniei, în 2002. Enzo Bearzot a fost tot fundaş. Cu el antrenor, Italia a jucat la două campionate mondiale – Argentina ’78 şi Spania ’82 – ceva profund neitalian: fotbal ofensiv. Nu ca Realul lui Di Stefano, dar orişicît. În ’82, Italia a călcat în picioare, atacînd, Argentina, Brazilia, Polonia şi, în finală, tradiţionala Germanie. Gentile a fost cu călcatul în picioare, restul s-au dus, premeditat, după goluri. Le-au găsit, după principiul „numai cine nu caută nu găseşte“. Mijlocaşul defensiv Marco Tardelli, alergînd desfigurat după ce marcase, rămîne o imagine emblematică a finalei spaniole. Pe moment, n-a fost clar ce urla Marco, dîndu-şi cu pumnii în piept şi cu lacrimile curgînd şuvoaie. Iată: „Goooool“ şi „Tardeeeeeeelli“. De mic copil, visa la strigătul comentatorului TV cînd el, Tardelli, apărătorul, va înscrie în fi