Pe 14 iunie, la Mosii de vara, bisericile ortodoxe au fost pline de colive si lumanari. Parea ca toate stelele cerului ar fi coborat pe pamant. Oamenii s-au rugat impreuna pentru mortii lor - traditie si datorie, jale, speranta si bucurie. In asemenea zile de pomenire, granita dintre cele doua lumi se sterge si ne simtim mai aproape ca niciodata de cei plecati in zarea de dincolo
Cand sufletul isi pierde casa
- Parinte, in calitate de preot, ati asistat de multe ori la ultimele clipe de viata ale unor oameni. Pentru noi, crestinii, moartea nu e nicidecum o "trecere in nefiinta", cum adesea auzim spunandu-se, cu o expresie nefericita. Cum se petrece momentul acesta, al mortii, caruia ii sunteti martor?
- "Marea trecere", asa numesc eu moartea. Unii se desprind cu greutate de viata, ca si cum sufletul le-ar fi smuls din trup, altii se sting lin. Cel mai usor adorm sfintii, pentru ca la ei e mai mult suflet decat trup, ei se imputineaza prin vietuirea lor ascetica, au acest exercitiu al putinatatii trupului, pe care noi, ceilalti, nu-l prea avem. Suna poate paradoxal, dar in privinta asta ne sunt de ajutor poverile batranetii. In general, in tinerete, avem impresia ca suntem vesnici. Cat timp ne bucuram de o sanatate buna, nu ne trece prin cap ca putem fi si bolnavi. Ei, cand incep bolile sa apara, cand ne caznim cu dureri, cu suferinte, atunci abia constientizam ca ne apropiem de sfarsit si privim altfel viata ce ne-a fost dat s-o traim aici, pe pamant. Deoarece lucrul cel mai sigur pentru cineva, din clipa cand se naste, este ca va muri - tot restul e incertitudine. De aceea ne si indeamna Sfintii Parinti sa ne gandim mereu la moarte. Nu e vorba de o atitudine morbida sau de alunecare in deznadejde, ci de o modificare de perspectiva. Daca noi am realiza macar un minut pe zi ca suntem muritori, ne-am reaseza interesele si prioritatile,
