Pentru a-şi argumenta teza, conform căreia operele de tinereţe ale lui Cioran, „dacă le raportăm la opera sa franceză, lămuresc drumul său după ce va fi trecut la limba franceză“, Sanda Stolojan (Préface la Emil Cioran, Des larmes et des saints, éditions de l’Herne, Paris, 1986), traducătoarea celei de-a treia cărţi publicate de Cioran în limba română, trece în revistă temele primei sale cărţi scrise în româneşte, teme ce aveau să se regăsească, după domnia sa, în întreaga sa operă franceză – „sentimentul ireparabilului şi al iremediabilului, neliniştea, angoasa, sentimentul neantului, elogiul tăcerii ş…ţ, obsesia sinuciderii“. Pentru a-şi consolida demonstraţia, ea îl citează, în propria-i traducere, pe Cioran, declarînd, în acea primă carte, cum că „le problème de la souffrance est infiniment plus important que celui du syllogisme… une larme a toujours des racines plus profondes qu’un sourire“ şi, puţin mai departe, „et ces pensées ne sont-elles pas aussi amères que des larmes?“. Or, continuă Sanda Stolojan, două decenii mai tîrziu, Cioran avea să reia cei doi termeni-cheie, syllogisme şi amer, pentru a-i transpune în franceză în celebrul titlu Syllogismes de l’amertume (1952). În 1986, cînd apărea versiunea franceză semnată de Sanda Stolojan a eseului Lacrimi şi sfinţi, nu se tradusese încă nimic din opera românească a lui Cioran în franceză, iar cea mai mare parte a exegeţilor săi nici măcar nu aflaseră de existenţa ei: Patrice Bollon, de pildă, susţine că mulţi dintre pretinşii săi connaisseurs credeau că Cioran este un „autor exclusiv francez, că nu a scris nimic sau aproape nimic înainte de a fi venit în Franţa“, iar Susan Sontag, autoarea celui dintîi eseu important despre Cioran, afirma în 1979, în La Quinzaine litteraire, că acesta nu a scris niciodată nimic în româneşte (Patrice Bollon, Cioran, l’Hérétique, Gallimard, Paris, 1997). Versiunea france