Destinul tragic al lui Bruno Schulz, asasinat în 1942 de către SS, în piaţa orăşelului său tihnit, cînd mergea să-şi procure o pîine, avînd deja toate hîrtiile trebuincioase pentru a evada din ghetou, sînt urme lesne decriptabile în spectacol. În noiembrie 2007, la Bucureşti, am avut bucuria acestui interviu, pentru a încerca să le descifrez. Dragă Josef Nadj, Alfred Jarry scria, în Ubu rege, cum că Polonia ar fi… niciunde. Cu atît mai mult, personalitatea lui Schulz e cvasinecunoscută în zona noastră. De unde pasiunea pentru personajul care n-a ieşit din orăşelul său, un obscur profesor la o şcoală de arte, în Polonia profundă? Cînd mă apropii de un autor, e vrăjeală, îndrăgostire dincolo de timp – toată opera, viaţa lui întreagă mă incită… Bineînţeles că am căutat să văd şi creaţia picturală, desenele personajului nostru, dar nu m-au convins. Calitatea de scriitor însă a declanşat în mine emoţii profunde, m-a frapat extrema delicateţe, fragilitatea scriiturii. Apoi, m-a tulburat căutarea lui spirituală, filozofia care-l inspira... Am mers în această direcţie: ai observat, bien sûr, dansatorii par a fi clovni încercînd să aducă în scenă demersul filozofic. Totul este cuprins într-o serie de variaţiuni burleşti, ironice (în special autoironice!) despre aflarea Adevărului: cinci pretinşi filozofi, întrebîndu-se ce este timpul, materia, cuvîntul, experimentează, bîjbîie, stau la îndoială, cad pe gînduri… Ca atare, în anii antebelici, existau în Polonia două personaje care-şi puneau cu adevărat probleme filozofice grave – Gombrowicz şi Schulz. M-a tulburat acest mod de a filozofa – nu erau filozofi în sens clasic, doar oameni de spirit, inteligenţi, hipersensibili, îndreptăţiţi să filozofeze la modul poetic. Citesc mult şi am constatat că puţini gînditori sînt în stare să-şi expună poetic ideile. Or, poezia este, pentru creatori, hrana esenţială. Starea poetică