Este cît se poate de cunoscut faptul că, după 1990, cititorul român şi-a schimbat radical preferinţele, îndepărtîndu-se de literatura ficţională, cea care constituise pînă atunci o veritabilă alternativă la realitate, pentru a se apropia, uneori cu o pasiune fenomenală, de scrierile cu caracter memorialistic. Astfel, s-a dezvoltat o întreagă industrie a jurnalului intim, prin editarea însemnărilor zilnice ale unor personalităţi-reper ale culturii române, mai ales din perioada interbelică, încercîndu-se refacerea legăturilor cu un trecut idealizat, peste care comunismul aşternuse un strat mult prea gros de cenuşă. Se va sfîrşi, nu peste multă vreme, şi cel de-al doilea deceniu de cînd sistemul totalitar din România a încetat să mai existe, şi interesul cititorilor pentru literatura memoriei nu s-a diminuat cîtuşi de puţin. Din contră, a fost resuscitat prin numeroase apariţii editoriale, consonante între ele prin reumanizarea autorului, prin dezvăluirea faptului cotidian, de viaţă. Acest nou mod de a fi în lume al scriitorului a atras după sine două efecte, demitologizarea creatorului şi impunerea caracterului autenticist al celui ce scrie. În ultimii ani, atenţia unei părţi a publicului s-a canalizat asupra unor lucrări al căror conţinut vizează viaţa privată, intimă a individului în comunism, volume precum Cartea roz a comunismului (proiectul Clubului 8), Explorări în comunismul românesc sau O lume dispărută (Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) înregistrînd un veritabil succes, cuantificabil prin numărul mare al reacţiilor critice apărute în presa de specialitate. Traversăm, deci, o perioadă în care nu atît marile tratate, rapoarte sau rechizitorii (obiective) cu privire la sistemul totalitar românesc interesează cu precădere, ci istoria personală, destinul uman, particular, redat pe un ton confesiv, netrecut prin filtrul disimulări