Nu ştim cum s-o mai întoarcem şi cu ruşii ăştia! Ba citim fel de fel de orori despre tot felul de ticăloşii pe care le-au făcut ei de-a lungul ultimei sute de ani, ba ne lăsăm impresionaţi şi visători cînd ascultămvreo lucrare muzicală compusă de unul dintre geniile lor. Acest amestec inform de demonism şi sublim, de profundă oroare sau teribile trăiri-sfîşieri lăuntrice şi sentimentalism fără oprelişti dau contur şi formă la ceea ce, cumva nedefinit, spunem că este „sufletul slav“. Unde excesele şi delicateţea îşi dau mîna şi ne fură minţile, unde neţărmuritele vise se întîlnesc cu dramele întunecate ale sufletelor noastre. „A trăi ruseşte“ e altceva decît trăim noi aiurea în lume sau aici, prin Bucureştii dominaţi de ironie, băşcălie, derizoriu, jemanfişism, efemer, îndoială de sine şi lume, dar şi de vipia ce vine, de concertele sfîrşitului de stagiune ce se consumă printre meciurile de la Campionatul European şi începutul verii. După porţii întregi de Ceaikovski – la Sala Radio violoncelistul Rudin, devenit şi dirijor, ne-a livrat, în afara Variaţiunilor pe o temă rococo, şi alte două piese simfonice, aşa că am avut parte de o dublă Ceaikovski, ca un pahar de whisky-on-the-rocks plin ochi – un concert pentru pian, cel de-al doilea, de Serghei Rahmaninov a fost bine-venit, ca un pahar de apă Evian răcoros.
Dirijorul simfonicului de săptămîna trecută de la Ateneul Român a fost o mai veche cunoştinţă a publicului bucureştean, chinezul Jin Wang. Care s-a produs onorabil, fără crispări sau fiţe, cu orchestra Filarmonicii „George Enescu“ într-un neaşteptat programat „Intermezzo, scenă şi cor“ din Cavalleria Rusticană a lui Mascagni – solistă, soprana Iulia Artamanov –, şi în neoromanticele variaţiuni Enigma, ale compozitorului britanic Sir Edward Elgar, din ce în ce mai frecventat prin sălile noastre de concert. Ceea ce nu e chiar rău, pentru că melo