Fără cusur mi se pare explicaţia dată de profesorul Paul Cornea revoltelor studenţeşti din Parisul anului 1968 (Observator cultural, nr. 425). O reiau aici: „Studenţii aveau, desigur, revendicări materiale legitime. Voiau o amplă reformă instituţională, care să multiplice numărul de universităţi, catedre şi departamente, în raport cu noile realităţi demografice (Franţa cunoscuse după război un veritabil «baby-boom»), să adapteze programele cursurilor cerinţelor economiei şi progreselor accelerate ale ştiinţelor, să corecteze sistemul învechit şi anacronic de promovare a cadrelor didactice. Dar poate, şi mai mult decît atît, protestul lor părea să vizeze o anumită închistare a administraţiei într-un stil depăşit, maniera autoritaristă şi mandarinală de care uzau profesorii în îndeplinirea obligaţiilor lor, lipsa de sensibilitate la nou, refuzul dialogului“.

Dacă n-am şti că e vorba despre Franţa, eliminînd numai detaliul demografic şi nevoia de mai multe universităţi – ultima chestiune rezolvată la noi cu asupra de măsură –, am zice că e descrierea fidelă a actualei stări de lucruri din România. Doar şi noi vorbim întruna, pînă la saţiu chiar, despre adaptarea la nou a programelor analitice, despre punerea în acord a curriculei universitare cu cerinţele pieţei muncii. Şi noi – studenţii, mai ales – sîntem mereu nemulţumiţi de relaţiile care domnesc în mediul academic, de lipsa cronică de comunicare dintre profesori şi studenţi, de nepăsarea multor profesori. Şi noi sîntem perpetuu (şi inutil) revoltaţi de sistemul învechit şi anacronic de promovare, sistem care nu premiază, sau o face prea puţin, valoarea ştiinţifică şi nu încurajează întinerirea corpului profesoral, nici eliminarea impostorilor. Urlă presa, la noi, despre diverse forme de „mandarinat“ – nepotismul nu e singura –, despre doctorate date pe sprînceană, despre concursuri trucate, ba