O provincie din extremitatea vestica a imperiului european s-a razvratit deschis, zilele trecute, refuzand sa gireze planurile UE dedicate introducerii unor institutii noi – cea a presedintelui si a ministrului de Externe, ultimul aflat in fruntea unui intreg serviciu diplomatic comunitar – si sa le acorde puteri sporite responsabililor pentru afaceri interne si justitie. Voci franco-germane au amenintat rebelul mai intai cu sanctiuni exemplare, acceptand apoi, vrand-nevrand, faptul ca UE nu poate continua demersul desistarii suveranitatii natiunilor ei, fara a le explica acestora modul in care ar avea de beneficiat libertatea si securitatea celor 400 de milioane de europeni de pe urma demersurilor in cauza.

Merita analizate conditiile politice din Irlanda care au condus la epatantul rezultat. In primul rand, irlandezii dispun de un puternic sentiment al identitatii nationale, consolidat de indelungata lor lupta pentru libertate impotriva britanicilor si castigata cu abia noua decenii in urma. Desi numarul cetatenilor Republicii Irlanda care au sprijinit concret IRA si campania militara a extremistilor impotriva continuitatii prezentei britanice intr-un coltisor al tarii a fost relativ redus, sentimentul unitatii si al mandriei nationale a ramas, in esenta, nediminuat, in timp ce sterila identitate europeana, lipsita de simboluri sugestive, nu le-a parut nicicand prea tentanta. In al doilea rand, politica irlandeza a fost si ramane una indarjit locala. Sistemul partinic este cladit preponderent pe performanta formatiunilor, pe dorinta si capacitatea fiecareia de a fi cea care ofera electoratului cele mai bune servicii. In Irlanda orice deputat fara o prezenta continua si activa in circumscriptia sa electorala isi poate lua adio de la cariera politica. Forma unica de reprezentare proportionala caracteristica Irlandei presupune, de altfel, o lupta acerb