Cateva sate: Luncani, Ursici, Alunu, Cioclovina, Tarsa, imprastiate de mana lui Dumnezeu, ca niste boabe de lumina, pe 40 de kilometri patrati de dealuri si munti, in Tara Hategului.

Pentru a ajunge in oricare dintre ele, iti trebuie vointa si o masina buna de teren, sau macar o caruta trasa de cai vanjosi. Taiate in munte, drumurile sunt facute mai degraba pentru catari de povara: abrupte, inguste, mocirloase, marginite de prapastii adanci.

Cam 120 de familii, adica vreo 400 de suflete, mai traiesc acolo, la marginea lumii, sub mana Maicii Domnului, cultivand un pamant plin de relicve dacice si ingrijind nesfarsite turme de oi si cirezi de vaci. Nu sunt bogati, nu sunt nici de tot saraci, ci doar singuri si uitati. Ultimii supravietuitori ai unei lumi dupa care nu mai urmeaza nimic. Izolati in casele lor risipite pe varf de munte, muncesc pana cad in branci si imbatranesc devreme, traindu-si vietile cu un fel de resemnare buna, ca asa le-au fost date de Dumnezeu. Credinciosi, desi plini de superstitii mostenite direct de la stramosii lor, isi tin mortii in iarba din curtea casei, sub cruci albastre, pictate cu ingeri si flori. Mersul la biserica e un drum aproape initiatic pentru cei din Ursici, de pilda, vreo 18 km de povarnis, ce trebuie strabatuti cu piciorul, pentru ca pe atata amar de pajisti si poieni nu sunt decat doua biserici: la Luncani si la Tarsa. La oricare ar merge, fac doua ore la coborare si patru ore la intoarcerea acasa. Ai tineri se descurca, dar batranii vin la biserica doar in marile sarbatori. In rest, parintele Mihai Ciuhat urca la ei sus, pe culme, sa-i spovedeasca, de cate ori au trebuinta, sa-i impartaseasca pe patul de moarte, sa le faca sfestania casei ori cate o slujba pentru sanatatea animalelor. Preot tanar, el strabate la pas, apostoleste, zecile de kilometri, cu un rucsac in spate, in care-si tine reverenda, potcapul