Ca sa ajungi la casa mea, trebuie sa treci un deal si o vale si-apoi inca un deal si alta vale.
Daca vii dinspre padure, o sa te opresti langa marul de la poarta, un pic aplecat peste cararea marginita vesnic de trifoi si troscotel. Daca vii din cealalta parte, adica dinspre drumul cel mare, iti ies in fata, mandre si tantose, hortensiile si crizantemele cu puf de toamna, daliile colorate si prunii batrani cu scoarta crapata de vreme. Pe cararea dintre pruni poti sa te plimbi daca vrei. Cel mai bine e la ceasul in care razele soarelui cad piezis printre crengi. Atunci ai sa vezi cat de trista este intotdeauna, in acel loc, seara. Daca pornesti de la al doilea prun, de la cel din mijloc, si faci doi pasi inspre dreapta, nimeresti exact in mijlocul unei tufe de macris, care creste acolo de cand e si casa. Stiu ca-ti lasa gura apa. Ia doua, trei frunze, ca sa te racoresti, dar nu mai mult, caci atunci cand te apleci ca sa le culegi, zaresti, chiar la marginea stratului de regina noptii, piatra pe care am adus-o intr-o vara, tocmai din padurea cu bursuci.
Bine, du-te acuma mai departe, pe langa ea, (pune mana pe muchia ei si te va fulgera o clipa cu racoarea padurii), fa-te ca nu vezi tufa morocanoasa si incapatanata a agrisului, care de doi ani nu-mi da decat fructe patate, ocoleste gardutul langa care isi ridica crengile firave un paducel semanat poate de pasarile cerului, si ai ajuns in "poienita", adica in locul acela marginit de doi ciresi si trei visini. Sunt mici inca si au frunze crude, de-aceea au aparatori care ii feresc de dintii pofticiosi ai caprelor cu ochi fumurii. Treci si de ei si vei ajunge exact in locul pe care nu poti, si daca ai vrea, sa-l ocolesti: bancuta de lemn de sub par, care te asteapta rabdatoare sa te asezi.
Si chiar aseaza-te, lasa-te putin pe spate si uita-te apoi de acolo, inspre casa, si o s-o vezi, dintr-o data, c
