Doi suedezi de origine romana s-au gandit sa intreprinda un experiment teatral cu piesa "O scrisoare pierduta" caruia ii aplica o metoda de lucru pompos numita "psihodesign". Rezultatul: un spectacol ce nu provoaca rasul publicului, satira piesei fiind anulata, ci doar tristete pentru modul in care a fost maltratat sarmanul Caragiale.
Pentru "O scrisoare pierduta" opteaza astazi numeroase teatre, regizorii vrand sa-i fructifice satira politica ramasa mereu actuala. Totodata, piesa garanteaza atragerea publicului, in primul rand a tinerilor care au obligatia sa o studieze la orele de literatura romana, de la liceu. E drept ca le-ar folosi mult mai mult lecturarea piesei, decat vizionarea unor spectacole, precum cel de la Teatru "Al. Davila" din Pitesti.
Pe o scena drapata in negru, cu patru cuburi gri drept elemente de mobilier, cu personajele prost luminate, se deruleaza timp de o ora si jumatate experimentul de "psihodesign" avand drept "cobai" piesa lui Caragiale. Prologul reprezentatiei este proiectia pe fundal a unui ceas pe care se specifica anul 1880, iar personajele, precum niste papusi mecanice, intra in scena sugerand ca s-au desprins din acel orologiu. Proiectia va puncta fiecare din cele trei parti ale spectacolului in ideea demonstratiei actualitatii piesei! Urmatorul moment va indica anul 1980, urmand secventa a treia plasata in 2008, ca in final orologiul sa continue derularea rapida a anilor. Ideea regizorului Zoltan Schapira putea fi interesanta, numai ca nu e sustinuta prin nimic in constructia teatrala a celor trei secvente, doar personajele - majoritatea -, isi schimba neinspirat linia generala a croiului costumelor. De pilda, epoca 1980 e ilustrata prin costume de pe timpul lui Stalin! De neinteles este de ce Cetateanul turmentat e lasat in vestimentatia ce ar aminti anul 1880. Suedezilor de origine romana, regizorul Zol
