Dacă în deceniul trecut economiile europene şi cea a SUA au importat dezinflaţie din Asia, acum se importă inflaţie.

Dacă în deceniul trecut economiile europene şi cea a SUA au importat dezinflaţie din Asia, acum se importă inflaţie. Explicaţia este legată de creşterea preţurilor la combustibili fosili pe fondul cererii considerabil mărite în Asia, la care se adaugă constrîngeri pe latura ofertei. Avem de-a face cu raritatea accentuată a unor resurse, care induce o creştere a preţurilor lor relative. Dacă se acceptă că inflaţia este esenţialmente un fenomen monetar, stabilitatea generală a preţurilor poate fi menţinută cu o condiţie: cînd unele preţuri cresc, altele trebuie să scadă. În viaţa reală însă aceste ajustări sînt anevoioase din cauza a numeroase rigidităţi şi efecte distribuţionale importante.

Cu cîteva decenii în urmă lumea dezvoltată s-a confruntat cu o situaţie asemănătoare. Formarea cartelului petrolului (OPEC) a adus cu sine o creştere a preţului relativ al ţiţeiului. Atunci renta de extracţie şi de monopol a fost redistribuită în favoarea furnizorilor. Acest şoc a fost atenuat de creşterea preţurilor la bunurile de capital, care a erodat transferul de putere de cumpărare (şi avuţie) apărut în favoarea ţărilor furnizoare. Erodarea a fost însoţită de o inflaţie în creştere puternică în ţările dezvoltate, unde politicile monetare au fost de tip acomodativ. În acei ani UE şi SUA au cunoscut o perioadă de stagflaţie: inflaţie înaltă şi stagnare economică.

Atunci cînd şocurile externe sînt puternice, ajustările în sistem în sensul realocării resurselor sînt insuficient de rapide şi, dacă politica monetară este acomodativă, încetinirea ritmului activităţii economice acompaniată de inflaţie în creştere nu mai este inexplicabilă. Stagflaţia a evidenţiat nocivitatea spiralelor preţuri-salarii şi nevoia de a nu scăpa de s