Cu aproape două decenii în urmă, pe cînd mă identificam încă (naiv-emfatic) drept "preparator universitar", regretatul profesor şi anglist ieşean Grigore Vereş mi-a adresat, la un moment dat, o rugăminte neaşteptată. Fiind pe atunci prorectorul cu "relaţii internaţionale" al Universităţii noastre moldave, dl Vereş se deplasa des în străinătate şi trebuia să-şi găsească mereu înlocuitor la cursuri. La data respectivă, ochii îi căzuseră, se pare, pe mine, "boboc" în etate de 23 de ani (o, tempora...!), abia intrat în schema universitară, dar altfel entuziast şi cu suficient impuls laborios, ca orice errand boy care se respectă. Profesorul mă voia substitut la unul dintre cursurile sale de Literatură Victoriană - disciplină pe poziţie de axis mundi pentru studenţii anului al II-lea din acele timpuri. În principiu, nu era mare filozofie. Într-o miercuri dimineaţă (la ora 10,00), urma să mă prezint în legendarul amfiteatru III-11 al Literelor ieşene şi să ţin o prelegere despre surorile Brontë, în faţa unui public studios, mai mult sau mai puţin numeros, în funcţie de circumstanţe. Ca suport, profesorul îmi lăsa propriul lui curs, dar şi libertatea de a veni cu o prezentare originală. "Ca să te afirmi, dragă Codrine!" - motivă el această opţiune, zîmbind larg şi strîngîndu-mi mîna bărbăteşte, cu o gestică elevată, uşor studiată, proaspătă încă (sînt convins) în mintea mai multor generaţii de anglişti. I-am mulţumit, i-am urat drum bun (în China) şi am ieşit din cabinet cu "inima vitează bătîndu-mi nebuneşte-n piept", vorba lui Macbeth. Ce şansă nesperată, la 23 de ani, să ţii o prelegere despre The Brontës unui amfiteatru supraaglomerat, cu oameni prezumtiv extaziaţi, înghesuiţi pe scări şi pe geamuri ca în poveştile cu orele lui Călinescu! Ce şansă, fie şi pentru 110 minute, să uiţi de meschinele cursuri practice pe la alte facultăţi, cursuri pe care, în postură d