Radio Cluj a montat pentru teatrul radiofonic piesa dumneavoastră, Cununia morţilor.Am dorit un dialog pe marginea piesei, a actualităţii temei, pentru că trecerea pragului de la vîrsta adolescenţei la cea adultă e o temă de actualitate la noi, ca şi în Franţa. Povestea e relativ simplă, am putea spune că este cronica unei veri. Cinci adolescenţi se află într-un apartament aproape gol, la Nisa. Au între 15 şi 23 de ani. În aparenţă, nu au nici o grijă şi nici de ce să se teamă în viaţă, totuşi întîmpină dificultăţi de ordin existenţial, pe care am vrut să le pun în evidenţă. Cei doi părinţi nu apar deloc în scenă, însă prin absenţa lor sînt foarte importanţi. În schimb, în didascalii, apartamentul gol apare ca un fel de suprapersonaj. În fapt, piesa e cronica unei treceri dificile. Cununia morţilor este una dintre primele mele piese, am scris-o în 1985, şi a fost jucată în mai multe locuri. Jacques Lassale a montat-o în 1986, la Teatrul Naţional din Strasbourg (TNS). Îl cunoşteam bine, fiind el însuşi dramaturg, şi a montat această piesă cu un sentiment de fraternitate. În acea perioadă, în anii ’80, se practica un teatru al cotidianului. Nu eram foarte experimentat în acest gen, care se bazează mai mult pe lucrurile nespuse, eu fiind mai degrabă un dramaturg care vrea să spună totul. În piesa mea se simte influenţa lui Éric Rohmer şi a filmelor sale din seria Comédies et Proverbes (Comedii şi proverbe), în care, deşi personajele vorbesc pînă la exasperare, în spatele acestor desfăşurări de cuvinte, a vieţii aparente, simţim gravitatea unei mize serioase ce conduce spectatorul spre profunzimea temei. De aceea spun că în piesă se simte influenţa lui Éric Rohmer, la care regizorul Jacques Lassale a fost foarte sensibil, fiind el însuşi influenţat de cinema. Spectacolul lui a fost conceput în planuri-secvenţe, exact ca în cinematografie. A mai existat o montare