Desertul Athosului • Drumul prin erimos (desert) catre pestera Sfantului Nil, apoi spre Schitul Kafsokalyvia, trezeste un ciudat sentiment al cenusiului spre alb al rocilor, de parca un chip nevazut isi imprastie prezenta printre stanci • A dormi pe Sfantul Munte difera radical de ceea ce este in lume • Aici, in noapte la Kafsokalyvia, totul pare a se cutremura, pietrele plang, se sfarama, muntele parca vine catre mare, iar marea il inghite si pelerinul nu are nici un fel de scapare decat rabdarea

Duminica, 22 iulie. Ora 12.00. Fratele Doru si calugarul Gabriel imi ofera ultimele indicatii pentru a strabate erimosul. Cu bunatatea primirii la schit, mi-au oferit si merinde de drum, miere de albine, rosii, castraveti, apa, paine. Plecarea de la Schitul romanesc Prodromu nu o resimt ca pe o despartire, caci intreg Muntele Athos este o casa, fie ca este vorba de un schit grecesc, o manastire bulgareasca sau una sarbeasca. Dupa o ora si jumatate de mers pe o poteca accidentata, numai printre arbusti, fara a avea vreo perspectiva a drumului, doar cerul mai putea fi zarit, ajung la piscul de unde se poate zari Schitul Prodromu, dar si versantul abrupt pe unde este croita cararea catre pestera Sfantului Nil. Totul pare scris in piatra si vegetatie, nemuritor. O infinitate coplesitoare inconjoara aceasta parte a casei Athosului. In partea stanga a cararii vechi de un mileniu, pe unde umblau sfintii si pe unde trec pustnicii acum catre grotele lor, se deschide golful Athosului, iar in dreapta versantii stancosi, arizi, invaluiti de flamura de nori albi. Caldura, rocile fierbinti creeaza tot felul de naluci. O anume frica iar cuprinde spiritul. Fratele Ionel, de un an si jumatate prezent pe Aghion Oros, ma insoteste tacut, in spate, si isi urmeaza drumul linistit nu inainte de a imi atrage atentia ca dupa ce trecem de pestera Sf. Nil va trebui sa facem