Se incepe cu adevarul. Cu adevarul artistei. Adica exemplarul din Adevarul, trecut in icter de vremea neimblanzita. 1891, director Alex. V. Beldiman, intim al lui A.I. Cuza, publicist, ziarist si fost politist. Pe care ziar l-a intepenit cu generozitate insidioasa intr-o paine.
Stiti, painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua, astazi...! Adaugam: impreuna cu adevarul despre fiecare zi. Ca un cutit nemilosce spinteca azima ca sa descopere aburul sacrului. Arhitect dibace si vizionar cu acte, artista a dorit ea insasi ca acest ritual initiatic al drumului spre bobul de grau stelar sa se desfasoare exact in centrul galerieia. Precum o metopa intre triglifele unei frize dorice. Ca sa aiureasca simfonic simplitatea ca exigenta a protocolului privirii. Pe simezele din stanga, colajele provocatoare din 1971, iar pe cele din dreapta, desenele pentru Salonul de Carte 2003. Intre ele, la mijloc, un valmasag nebun de secunde.
Doamna Geta Bratescu este o octogenara din specia femeilor care si cand privesc filozofeaza (faptul ca a absolvit artele plastice mai tarziu decat s-a licentiat in litere si filozofie verbalizeaza naprasnic!). Admirand-o, in timp ce i se decerna titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii de Arta Bucuresti sau cand primea Premiul National pentru Arte pe 2008, mi s-a parut ca am o epifanie identitara. Parca o auzeam vorbind, ca ieri, intr-un documentar TV, pe Marguerite Duras. Cu glasul ei de amazoana tabagic-sapienta, despre cum poti afla durabilul in efemerul acestei lumi. Cum ca in profunzimea vietii asteia de mucava se ascund masive de granit.
Cine stie pricepe. Iar Geta Bratescu cunoaste. Asa cum a stiut sa ascunda sub pardoseala de gheata a dictaturii o patura reticulara cu fluide de caldura ce ne-a mai inmuiat un pic spiritul dege(ne)rat. Gesturi, idei si atitudini ce tin de esenta frondei. In deceniile in care dumicatii
