O lectură recentă mi-a redeşteptat o melancolie ancestrală. E vorba de două cărţi (Marea spaimă de la munte de Charles-Ferdinand Ramuz, în traducerea doamnei Viorica Nişcov, şi Curcubeul dublu de Alexandru Vlad) care vorbesc despre acelaşi univers - lumea satului -, dar din poziţii total diferite. Ramuz reconstituie un spaţiu oarecum mirific, populat de personaje de poveste, cu reguli şi rânduieli mitice. Un spaţiu depozitar de mari taine, care dacă sunt tulburate şi agresate în conţinutul lor fundamental se răzbună ameninţător şi terifiant. Vlad ne prezintă o lume rurală, contemporană nouă, descompusă, lipsită de orice fior metafizic, perfidă şi şmecheră, urâtă şi schimonosită pe ici pe colo, adică prin punctele esenţiale, angrenată într-un mecanism defect care devoră precum un animal cu chip de artefact tot ceea ce mai aminteşte de satul de altădată.

Sunt două cărţi care transmit o tristeţe adâncă şi o înaltă deznădejde în ceea ce priveşte prezentul satului.

Din aceste cărţi se poate, cred eu, învăţa. Se poate rememora o lume întreagă care nu mai este, se poate descoperi şi accepta o lume fărâmiţată şi dezaxată care s-a aşezat, irevocabil, se pare, peste cealaltă. Putem gândi şi medita la felul în care istoria a format şi deformat lumea ţărănească. Şi pentru că tot nu mai există repere pentru a o înţelege şi a da un răspuns bun la ceea ce s-a întâmplat cu ea, măcar să ne străduim, prin intermediul literaturii, de astă dată, să o interogăm. Să o întrebăm, aşa cum fac Grigore Leşe şi badea Vasile Dâncu de la Runc, ce a mai rămas şi ce mai rămâne, în această situaţie, din ea.

Cine mai crede astăzi, ca Ramuz, că civilizaţia rurală, temeiul, se află "la sursa însăşi a fiinţei"?! Nimeni aproape. Poate câţiva filosofi şi gânditori rătăciţi, etichetaţi autohtonişti, tradiţionalişti sau, şi mai rău, naţionalişti. Satul nu mai e o temă pent