Sînt revoltat, iar pe ecran se lăfăie acelaşi Dorel, mitocanul, a cărui făptură se lăţeşte pestilenţial. Oriîncotro o apuci, te întîlneşti cu Dorel, brand-ul nostru de ţară, multiplicat naţional pînă la saturaţie
Mă întorc acasă după două săptămîni de pribegie forţată. Două săptămîni în care relaţia mea cu România a fost suspendată. Şi-n toate acele zile mi-am dorit-o aproape, cum doreşti să revii înlăuntrul tău, al vieţii din care destinul te alungă la un moment dat fără să te întrebe. Nu-i deloc uşor să-ţi abandonezi prietenii şi obişnuinţele, obiceiurile care fac din existenţa ta o trăire unică, irepetabilă. Iar de la depărtare, ţara se curăţă de urdori şi umori, de grobianism şi primitivism, devine atrăgătoare, ca o femeie cîndva adorată.
Caut cu ardoare gazetele zilelor de contumacie şi citesc cu nesaţ articole şi ştiri. Caut condeiele dragi ca să-mi potolesc setea de limba română. Deschid televizorul şi, deodată, mi se face dor de neutralitatea neromânească a surghiunului vremelnic. Văzută dinspre televizor şi ziare, România nu s-a schimbat defel, este tot isterică şi nelegiuită, frivolă şi şleampătă. Un şuvoi de barbarism, murdar şi gros, se scurge din micile ecrane peste o naţie buimacă. O naţie hîţînată de cîteva zile de-o dezbatere ce nu se cădea să fie ocolită taman de burdihanele înfăşurate în sutanele bisericeşti. Şi din gura unui astfel de personaj, hirotonisit pe plaiuri moldave, aflat-am că fătul minorei din Neamţ fu zămislit chiar de… Dumnezeu, slăvit fie-I sfîntul mădular! Nu de bruta cu chip de om, rudă de sînge cu sărmana copiliţă, ci de Ăl de Sus, ce blasfemie! Biserica Ortodoxă, prin jalnicii ei slujitori, îşi slăbeşte periculos temelia, şi aşa şubrezită de făţărnicia şi ipocrizia păstorilor în patrafir. Păi, dacă e îngrijorată de soarta pruncilor, cine împiedică Mitropolia din Moldova să ia în custodie ciurda de