Nu e prea greu sa distingi si sa disociezi intre cei care au suferit realmente in timpul comunismului si cei care nu fac decat sa instrumentalizeze, azi, aceasta suferinta. Cei din urma au devenit cei dintai in plan discursiv: se avanta retoric si cuprind cu aripile indignarii lor tardive intregul spatiu social. Demagogia durerii (altora) a fost in floare dupa 1990.
La antipod, adevaratii martori si martiri ai infernului inchisorilor politice, cei care au fost acolo si au simtit pe pielea si oasele lor umanismul socialist, vorbesc cu mare discretie, cu o uimitoare delicatete sufleteasca, despre experientele teribile prin care au trecut. Si nu discuta niciodata la modul general, extrapoland cazul concret pe care l-au reprezentat, judecandu-i pe toti ceilalti cu masura lui. Dimpotriva, in timp ce inchizitorii de scoala noua vorbesc in abstracto si judeca circular pe baza unor transcendentalii morale, evitand sistematic intalnirea cu planul concret, fostii detinuti politici se mentin in sfera lor de experienta carcerala, intr-un camp al referintei directe.
E motivul pentru care ii citim cu ochii larg deschisi pe N. Steinhardt si Ion D. Sirbu, Paul Goma si Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici sau Oana Orlea, in dialog cu regretata Mariana Marin. Din aceeasi generatie, nascuti chiar in acelasi an (1936), Florin Constantin Pavlovici si Oana Orlea au cunoscut de foarte tineri harta Romaniei concentrationare: primul, student, in urma evenimentelor din Ungaria, cea de-a doua, eleva inca, pentru culpa de a fi scris niste manifeste adolescentine. Ca si Tortura pe intelesul tuturor a lui Pavlovici, interviul-confesiune al Oanei Orlea, Cantacuzino, ia-ti boarfele si misca!, ne da prilejul de a lua contact - mediat - cu obtuza duritate a regimului comunist, deja instalat si insurubat la noi in anii '50. Printre victimele lui, tratate cu aceeasi moneda ideo
