Cristian Tudor Popescu nu vorbeste intimplator de "marii isihasti", care "sparg bariera umanului in drumul lor catre Dumnezeu": este el insusi unul din stirpea lor. Ca si congenerii sai, nu are decit un singur adversar: propriul creier, suspectat mereu de a fi pasibil sa tradeze sau sa abdice, sau sa dezerteze in momentul decisiv. Cine a uitat faimoasele emisiuni polemice de acum citiva ani, difuzate pe TVR-1 cu participarea editorialistului de la Adevarul? Un om costumat fara pretentie, stil sport, privind spre oponent parca dincolo de contingente si intrebind sec, complet imun la orice radiatii de notorietate, cu o precizie in stare sa descurajeze pina si demagogii de cariera. Un spirit - dincolo de aparente - incapabil de concesii, facut sa-si duca bataliile pina in pinzele albe, in pofida tuturor, cu un fanatism al idealitatii si cu o lipsa de humor ce revelau clipa de clipa un fond aspru, de monah strabatind printre mondenitati. Acesta simteam ca este reversul replicilor, mecanismul care configura mimica si determina gestul. Retrospectiv, am sentimentul ca pina si Dumnezeu ar fi incercat un frison, pus in colimatorul acestei constiinte programate parca sa incerce respect numai in fata adevarului ("singura optiune cu adevarat patriotica", zice analistul). Si cum doar gratie faptului ca s-a abolit livreaua mai putem deosebi azi comentatorul de lacheu, pe micul ecran, e lesne de inchipuit cum se percepea la noi un asemenea spectacol de personalitate... De la omul in carne si oase insa (pata stanesciana de singe!) la omul scriptic distanta e ca de la ebosa la produsul finit - pe un traseu de-a lungul caruia nuantele abunda si se precizeaza. Ce parea, initial, cum sugeram, doar un termen al afectului, o gramatica umorala, cel mult psihanalizabila (si citi n-ar fi operat bucurosi o asemenea reductie!: "iar deasupra tuturora"...), in pagina de tipar isi schimba statutu