Septembrie 1993, Bucureşti

Există un amplasament de clasă al opţiunilor politice: stînga are o predilecţie pentru muncitorime, în vreme ce dreapta pune în vedetă ţăranul. Stînga e, prin urmare, fundamental modernă (faţă de "tradiţionala" dreaptă) şi coextensivă ideii de progres (faţă de scepticismul conservator, dacă nu chiar regresiv, al dreptei). În orice caz, dreapta are simţul arhaicului, intuiţia primordialului, în aceeaşi măsură în care stînga are intuiţia timpului, alegînd să trăiască sub urgenţele lui.

Trebuie să reflectăm, fără prejudecăţi, asupra faptului că, pînă la revoluţia industrială, umanitatea a fost "de dreapta", cu mici puseuri de "preistorie" a stîngii. Lumea de tip ierarhic, monarhia, biserica şi agricultura sînt chipuri ale dreptei. Chipurile stîngii vor fi, în replică, egalitarismul, republica, raţionalismul ateu (sau credinţa "luminată") şi industria. Linia despărţitoare dintre cele două "sisteme" e revoluţia, o instituţie inventată de stînga, pentru a se impune fără negociere, fără memorie, în afara rînduielilor naturale. (Revoluţia e modelul profan al Imaculatei Concepţii).

Pro-muncitorească, stînga nu poate evita să fie anti-ţărănească. Marx vorbea de "idioţia vieţii rurale", Plehanov despre "lucrătorii bărboşi, cruzi, fără milă, pe scurt dobitoci", iar Lenin deplîngea faptul că ţăranul e "în chip feroce şi meschin individualist". Hruşciov relatează opinia lui Stalin, după care "ţăranii sînt un rahat" (vezi A. Besançon, La guerre des bolchéviques contre les paysans, în Commentaire, no. 62, 1993, pp. 237-244). În acest context, colectivizarea n-a fost un simplu delir organizatoric, o (nefericită) măsură economico-socială. A fost o strategie politică radicală, o ideologie, un episod dur al "luptei de clasă": atacul bazei, simultan cu acela al vîrfului. Duşmanii stîngii (şi, prin urmare, punctele de sprijin ale dreptei)