Se spunea că României îi sînt necesari 20 de ani pentru a ajunge o adevărată ţară europeană. Se spunea că perioada tranziţiei, oricît de dureroasă, va recrea trăinicia şi valoarea uitată a poporului român. Se spunea că vom avea o puternică democraţie care să ofere chiar un model ţărilor din jur. Se spunea, de asemenea, că acest termen este prea dur şi că 20 de ani sînt prea mulţi. Mai avem circa 17 luni pînă la termenul-limită şi se pare că lucrurile nu merg tocmai cum ar trebui. Care este cauza? Porneşte aceasta din educaţie? Din economia subterană? Din incompetenţa administraţiei? Din delăsare, lene, ignoranţă şi deziluzie? Sau poate, aşa cum adesea ne place să sugerăm, din acţiunea unor forţe externe României care doresc să destabilizeze ţara şi să ne facă, eventual, sclavii lor. Cauza unei democraţii deficitare se regăseşte în toate acestea şi în cel mai important element – mita. Ce este aceea o mitocraţie? Termenul, oricît de mult ar suferi politologic ca formă, are sens. Mita, şpaga, plicul, bacşişul şi punguliţa de cafea sînt adînc înfipte în minţile noastre, chiar şi ale celor care se cred mai presus de toate acestea. Sînt convins că există foarte puţini oameni care să nu fi oferit o atenţie. Aceasta reprezintă partea mai puţin semnificativă a mitei. Cîţi dintre noi nu am dat un săpun Fa, un Jacobs, ceva de la Oriflame sau un pachet de Kent? Micile atenţii ale anilor ’90, transformate apoi în obligaţii financiare către doamna dirigintă şi aşa mai departe, reprezintă variante ale mitei. Într-un sistem educaţional în care primează strîngerea banilor sau cutuma cadourilor fără de care notele nu vor curge, este uşor de găsit un răspuns la rezultatele slabe în învăţămînt ale României. Mitul conform căruia educaţia românească este printre cele mai bune din Europa începe să pălească în faţa indo-lenţei cu care elevii şi studenţii 2008-ului se comportă. Cea m