Mulţi bolnavi din spitale ies în stradă, la cumpărături sau ca să fumeze în pijama. O fac cu mare stăpînire de sine, ca şi cum şi-ar exercita un drept. SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Mulţi bolnavi din spitale ies în stradă, la cumpărături sau ca să fumeze în pijama. O fac cu mare stăpînire de sine, ca şi cum şi-ar exercita un drept. Cazurile nu constituie un fenomen, dar au suficiente particularităţi pentru a fi socotite o ciudăţenie românească.
În unele sate din Bărăgan şi din sudul ţării, vezi bătrîni în pijama pe prispă sau pe băncuţa de scînduri de la poartă. În ospicii, pijamaua are ceva din condiţia consolatoare a unei uniforme. Dacă te întrebi ce-i pijamaua pentru o categorie atît de întinsă de români cu probleme spitaliceşti şi de vîrstă, ajungi la o a doua întrebare, şi mai clinică: de ce pijamaua trebuie să fie cu dungi?
Toate lucrurile au un început. Prima pijama cu dungi din România are foarte probabil un creator şi, chiar dacă n-o să-i ştim niciodată numele, instituţionalizarea ideii sale dungate
s-a produs. E ca şi cum ţara simţea nevoia unei îndungiri şi ea a avut loc pe un fond de aşteptare favorizant. N-are sens să continuăm cu întrebările, fiindcă ajungem repede la uimiri. De ce noi, românii, preferăm dungile şi nu picăţelele, ca francezii? Sau florile, ca americanii? O vînzătoare de la raionul de pijamale şi cămăşi de noapte al unui magazin universal îmi spune că numărul celor care vor să cumpere pijamale cu dungi e destul de mare şi că aceştia nu văd cu ochi buni diversificarea ofertei. Unii îşi manifestă frustrarea rostind proverbe din universul pijamalelor precum “Hai, nevastă, la alt magazin, că ăştia au numai porcării”, “Da’ alea de finet nu se mai fabrică?” şi “Duduie, eu mă internez pentru diabet, nu să prezint moda”. Din dialogul diabeticului cu domnişoara “de la pijamale” rezultă că există şi un p