Povestea veteranului Dumitru Georgescu începe în 1944 şi se termină în 1949, când ofiţerii reacţionari sunt repatriaţi. Sursa: Arhiva personală
În lumina scânteietoare a amintirilor sale, Dumitru Georgescu nu poate să înţeleagă cum timpul i-a smuls de pe cap chipiul uşurel de locotenent şi i-a îndesat la loc o coroană greoaie, de pensionar nonagenar. La fel cum, oricât de mângâietoare ar fi amintirile sale, nu pricepe taina prin care, între luna iunie a anului 1940 şi vara lui 2008, a răsărit în mijloc o jumătate de veac cât un munte de gheaţă, ce n-ar putea fi sfărâmat nici măcar în uriaşul său cazan acvatubular, notabilă invenţie a Republicii Socialiste din anii ’60.
Câteodată, Titi Georgescu, născut în 1917, simte aievea cum din bărbatul de altădată n-a mai rămas decât o jucărie cu poveşti, pe care timpul o plimbă de colocolo, ba în trecut, în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, ba în viitor, unde toate aceste frământări ale sale nu-şi mai găsesc rostul.
Căzut într-o noapte de Paşte
De fiecare dată, totul începe în noaptea de 28 spre 29 iunie a anului 1940, când locotenentul de 23 de ani de la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte se trezeşte înaintat la grad de ofiţer şi trimis în Regimentul 9 Roşiori Regina Elena, în retragere din Basarabia. Apucă să trimită o scrisoare acasă şi uită pentru totdeauna visul de a studia aparatura radio, în Germania.
Aude apoi, pe 22 iunie 1941, ordinul „Soldaţi, treceţi Prutul!“, care îl împinge până dincolo de Nistru. Ajunge la Bug şi este rănit la picior, într-un atac de baionetă. Se reface prin spitalele din Bucureşti şi revine pe front, la Caucaz, de unde regimentul lui se retrage la Anapa, pe malul Mării Negre, apoi în Crimeea. Se face toamnă, în 1943, iar ruşii blochează istmul Perekop. Peninsula rămâne izolată, de nu mai intră acolo nici cerul,
