Dacă revoluţiile ar fi puse la vot, ele n-ar mai avea loc.
Dacă revoluţiile ar fi puse la vot, ele n-ar mai avea loc.
Revoluţiile vin pe o stare de aşteptare explozivă, dar numai tensiunea e aceeaşi la toată lumea. Aşteptarea e atît de diversă, că toate revoluţiile o înşală. După orice revoluţie proliferează proverbele dezamăgirii. Oamenii îşi exprimă dezamăgirea cu aceleaşi cuvinte, deşi se referă la lucruri foarte deosebite. O frază pe care am auzit-o de multe ori în medii diferite pare a concretiza o întreagă filozofie a dezamăgirilor. E o frază care confirmă butada că adevărul poate fi şi o inepţie care face carieră.
Doi bărbaţi nu tocmai sărăcăcios îmbrăcaţi au ieşit pe uşa unei bănci zicîndu-şi cu obidă: "Vezi, mă Ioane? Profitorii o duc bine mersi, iar proştii ca noi, tot cu proştii!". Ce am reţinut la cei doi nemulţumiţi n-a fost faptul că arătau ca nişte afacerişti din categoria mică spre medie, ci tonul. Dacă n-ar fi avut o treabă la bancă, puteai să juri că au avut treabă într-o cîrciumă. Nemulţumirea lor făcea parte din categoria celor care se mărturisesc la un pahar. Mai bine zis, după mai multe pahare, cînd nimeni nu mai ascultă pe nimeni, însă toţi se simt împliniţi, fiindcă au putut să-şi spună oful. Zicători despre profitori şi despre fraieri sînt multe şi din toate răzbeşte ideea că lumea se aştepta ca răsturnarea unui regim dictatorial să producă şi o inversare a situaţiilor: profitorii să fie pedepsiţi, iar oamenii buni, oamenii simpli, care au fost năpăstuiţi de viaţă, de sistemul politic sau de şefi să fie recompensaţi cu pensii şi lefuri mari, cu bunurile care au aparţinut celor daţi jos. Neştiind cum se trăieşte în lumile democratice, România aştepta de fapt o dictatură darnică, dispusă să repare vieţi şi aşteptări şi hotărîtă să-i pună la punct pe indivizii cu caractere rele.
Profitoru