Imaginati-va ca munciti intr-o incapere mica si foarte calduroasa. Ca pe la orele pranzului, atunci cand soarele se ridica semet pe cer, simtiti ca va deshidratati, ca nu mai puteti continua lucrul, ca va ard buricele degetelor apasand tastatura. Imaginati-va ca tanjiti dupa o gura de aer proaspat si rece, ca ati vrea macar pentru o secunda sa va bucurati caile nazale cu oxigen, nu cu dogoarea urat mirositoare a biroului in care va duceti traiul profesional. Apoi, ganditi-va ca sunteti comisar de mediu, ca sunteti nevoit sa va parasiti scaunul pentru a-i controla pe nelegiuitii care incalca legislatia, care nu tin cont de factorii care polueaza mediul, care, pana la urma, fac aerul nerespirabil. Cam asa vad eu o zi din viata unui angajat al Garzii de Mediu constantene. In incercarile lor nereusite sau nu (asta chiar nu conteaza in acest context) de a se lupta cu raufacatorii, comisarii se lupta, in primul rand, cu temperaturile ridicate. Cred ca ploaia vine ca o binecuvantare pentru ei. Din intamplare, acum ceva vreme, cand caldura pusese stapanire pe Constanta, m-am nimerit pe langa biroul sefului GNM, Vasile Petro. Saracul om, se chinuia sa faca in asa fel incat sa gaseasca o sponsorizare pentru... aer conditionat. Sau macar sa gaseasca un magazin dispus sa inchirieze aparate aducatoare de racoare. Evident, mie mi s-a parut de-a dreptul absurd, mai ales pentru ca am vazut institutii de stat puse la punct mai ceva decat cele private, cu scaune directoriale mari, din piele neagra, cu birouri masive si calculatoare ultraperformante. Asa ca, sincera sa fiu, nu am reusit sa inteleg agitatia lui Petro. Insa, am mai surprins o conversatie intre una dintre angajatele GNM-ului si reprezentanta unei firme de electrocasnice, probabil. Femeia explica agitata ca mai marii statului au gasit de cuviinta sa interzica institutiilor publice achizitionarea de diferite aparaturi,