Este, oare, o întîmplare că, lăudînd într-atît „spiritul critic“ al lui Baudelaire, Valéry omite să-şi amintească textul tocmai citat1 şi nenumărate altele, încă şi mai îndrăzneţe, ce urmau să se impună cît se poate de natural atenţiei celui care îşi propusese să ne lămurească taina „importanţei“ deosebite a lui Baudelaire? Este, oare, tot o întîmplare că el se arată a fi într-atît de convins de potrivirea, în toate privinţele, a spiritului critic al poetului său cu producţia sa poematică şi că nu găseşte la îndemînă decît poemele care stau mărturie, în Florile Răului, pentru prezenţa ordinii, a rigorii şi a tendinţei abstracte, ca şi cum nu ar exista, în cartea aceasta, decît poeme „desăvîrşite“ şi „fermecătoare“? Să nu-şi amintească el, oare, chiar deloc că această carte a stîrnit scandal, i-a enervat pe contemporani, a fost obiectul unui proces celebru şi condamnată de judecători, că se numeşte Florile Răului şi că autorul său trecea, fie şi numai în ochii lui Rimbaud, drept „regele vizionarilor“2? Ar fi, aici, cam prea mult „hazard“, după mine; şi încă un hazard dispus, în mod straniu, să-şi ia sub aripa ocrotitoare principii ale ordinii puţin compatibile între ele, dacă nu chiar mai mult – cu propria-i natură. Dar, la urma urmei, Valéry putea să-şi îngăduie dreptul de a considera aceste elemente drept neglijabile. Nimic nu dovedeşte, într-adevăr, că opinia contemporanilor va fi ţintit drept. Nimic nu dovedeşte că una sau alta, cutare sau cutare părere întîmplătoare, aruncată în mijlocul unui studiu critic oarecare, angajează natura profundă şi tainică a autorului Florilor Răului şi că adevăratul accent nu cade pe celelalte texte iar, în această privinţă, Valéry nu făcea decît să urmeze exemplul unui spirit căruia nu i se poate refuza autoritatea, care îi împărtăşeşte în întregime viziunile şi dă aceeaşi definiţie ca şi el poeziei; şi acest spirit nu este