In ziua când Ceauşescu părăsea în elicopter Capitala, îndreptându-se spre ultima staţie, îmi petrecusem dimineaţa printre manifestanţii din faţa Intercontinentalului - foarte obosit, la întoarcerea acasă, legată de o peripeţie chiar în poartă, primesc un telefon de la Alecu, a-i spune numele de familie celui decretat cel din urmă boier ar fi inutil. îmi spunea că pleca de la postul de radio către televiziune, dar că la postul de radio era nevoie de oameni. Şi că ar fi bine să mă duc acolo.
Eram tânăr, pe atunci, de-abia dacă împlinisem şaizeci şi doi de ani, aşa că am plecat numaidecât. Am găsit o harababură nemaipomenită, un du-te vino ca la Gara de Nord, lume intrând şi ieşind pe toate părţile, foind prin toate încăperile instituţiei.
Pe coridoare l-am întâlnit pe Andrei Cornea şi pe încă un tânăr, Radu Bercea, ce avea să devină conducător de Institut, tot cu bărbiţă. Prezenţa noastră n-a stârnit entuziasmul celor din conducere, nici al personalului curent, totuşi ni s-a pus la dispoziţie, în cabine separate, câte un microfon. Foarte emoţionat, am folosit prilejul spre a mulţumi postului de radio Europa Liberă pentru imensul serviciu pe care, cu fidelă continuitate ni-l făcuse, timp de decenii.
Mi-am regăsit glasul, pe care l-am folosit cu elocuţia coerenţei, spre a observa, ca şi colegii mei, la plecare, că vorbisem la un microfon mort, fără nici o legătură cu emiţătoarele. Cum pe săli circula zvonul că sosesc terorişti să ne bubuie, am tulit-o, fără a ne mai lua rămas bun. A fost prima farsă pe care mi-a făcut-o politicul, în chiar cea dintâi zi de libertate. Habar n-aveam câte altele, la fel de reuşite, aveau să mi se mai facă. Nu intuiam că prăbuşirea comunismului avea să semene cu o cădere de pe Himalaia produsă, împotriva legii gravitaţiei, ca o lină lunecare de aripă de fluture. Un vis.
Reamintindu-mi momentul revăd cum, într-o a
