Popa Băncilă aproape că adormise. Plecaseră toţi. Rămăseseră numai rubedeniile, retrase în bucătăria de vară. Vorbeau repezit, împărţeau ceva, făceau socoteli, nu reuşea să desluşească ce se discuta acolo. Dăduse să plece şi el mai demult, dar insistaseră să mai stea, să aştepte până pleacă toţi ceilalţi. Emilian }ongu, un soi de nepot, sau copil de suflet al răposatului, nimeni nu mai ştia ce fel de rubedenie era, ţinea neaparat să-i arate un film video cu papa. La început nu a vrut să rămână. Apoi se răzgândise.
Popa moţăia acum în capul mesei. Terminase demult cocoşul. |sta era tacâmul lui la praznice - un cocoş gras cu mujdei, de nu era în post. De era zi de sec, lua cocoşul viu şi-l ducea preotesei. Stiva cu oasele goale, curăţate la mare profesionalism, rânduite după tipic aştepta în farfuria din stânga. Lângă clondirul cu rubiniu umplut a treia oară de fătuca aceea durdulie a veterinarei. Fătuca era, de fapt, femeie împlinită. Trecuse din unul în altul şi rămăsese nemăritată. Înaltă, reavănă, carne zdravănă, se spunea că frângea bărbaţii. De-asta îi şi spuneau jangoliţa. Parcă nici nu avea alt nume.
O urmărea cum tot se învârte în jurul lui. "Anul trecut, tot aşa în răsărit de toamnă, am dus-o şi pe veterinară în deal, la cimitir", gândea popa aşteptând să se potolească toate şi }ongu să-l cheme să-i arate filmuleţul acela. Se plictise de aşteptare. Dar nici nu mai vroia să plece. Picotea, fără gând. Se chinuia doar să nu uite cumva să fie atent de pune fătuca aceea oasele în pungă, să i le dea să le ducă motanului, Solomon. Din când în când, popa râgâia uşor, ca şi cum ar fi vrut să încerce să ofteze, copleşit de toropeală. Scotea doar un scrâşnet, de osie neunsă, şi se avânta imediat să mai golească un pahar.
Se răsuci iarăşi spre bucătăria de vară, unde se strânseseră mai toţi ai bătrânului Soporan, de numai îl îngropa