Într-o casă boierească de la începutul veacului al douăzecilea, cu nenumărate odăi la parter şi la etaj, locuieşte un bărbat tînăr, neînsurat. E activ, are afaceri şi prieteni, călătoreşte mult şi întreg felul său de a fi e acela al unui om foarte ocupat, însă căsoaia e goală-goală.
Într-o casă boierească de la începutul veacului al douăzecilea, cu nenumărate odăi la parter şi la etaj, locuieşte un bărbat tînăr, neînsurat. E activ, are afaceri şi prieteni, călătoreşte mult şi întreg felul său de a fi e acela al unui om foarte ocupat, însă căsoaia e goală-goală. Cu excepţia unei canapele-pat şi a unui taburet pe care se găseşte un laptop veşnic deschis, senzaţia e de loc părăsit. Îmi plac pereţii goi, spune bărbatul.
Unii au teamă de vid şi-şi umplu locuinţele cu mobilier, tablouri şi biblioteci, pînă ce nu mai găseşti nici un spaţiu unde să nu fi intervenit mîna proprietarului. Alţii se simt bine într-un decor simplu, aerat. Dar o pesoană care să nu suporte nimic în jur şi nimic pe pereţi n-am mai întîlnit. După ce-am băut un pahar cu vin conversînd despre una şi despre alta, tînărul mi-a cerut să duc sticla la pubelă. Ocupă locul de pomană, a zis el. Îmi dă o senzaţie de inutil. Mă împiedic de ea.
Ca în mai toate casele de odinioară, cu camere înalte, paşii au ecou. Treci dintr-o odaie în alta şi zgomotul paşilor are ceva ultimativ. Te opreşti, iar liniştea care se aşterne te încarcă de aşteptare.
Asta se întîmplă în toate casele înalte şi goale; produc un simţămînt neliniştitor de aşteptare. Dacă pereţii ar fi murdari şi parchetul neîngrijit, ar mai fi ceva. Casa ar păstra un pic din duhul familiilor care au locuit-o cîndva şi nici tu, oaspetele, nu te-ai simţi atît de stînjenit. Te simţi la fel de inoportun ca sticla de vin goală.
Ai conversat, ţi-ai terminat treaba, e timpul să pleci! Gazda însă insistă să bem o cafea, să m