"Am doar 22 de ani si viata mea este la sfarsit"
Stimata d-na Sanziana Pop,
...mi-a trebuit o perioada destul de indelungata pentru a lua aceasta hotarare de a va scrie. Intotdeauna am fost o lasa, o timida in fata vietii si a destinului. Chiar si in acest moment cand m-am hotarat sa-mi dezvalui viata in fata dvs., mana imi tremura si frica ma indeamna sa ma opresc. Insa trebuia sa fac ceva, trebuia sa-i spun cuiva, am nevoie de un sfat, de o vorba buna, de un indemn pentru ziua de maine. Si in afara de dvs., nu mai am pe nimeni caruia sa-i pot cere un sfat, o vorba de alinare sufleteasca...
M-am nascut pe aceasta lume in 1986. Primele cuvinte percepute de mine au fost certurile dintre mama si tatal meu. Apoi, pe masura ce timpul trecea, am asistat neputincioasa la bataile interminabile dintre ei, batai de la care nu eram scutita niciodata de tata. De cate ori o batea pe mama, eu eram cea care urma. N-am avut o copilarie, ci un fel de cosmar, care ma urmareste chiar si astazi si care mi-a marcat viata intreaga. Tin minte cat mi-am dorit o papusa, stateam ore in sir si o priveam, zi de zi, in vitrina magazinului, dar Mama mea se imbolnavise, facuse o hepatita cronica si abia atunci s-a hotarat sa divorteze de tatal meu, acel "om" care ne facuse - ei, viata, si mie, copilaria - un calvar. S-au despartit din pricina femeii pentru care tata facea mereu si mereu scandal. Asa am ajuns la cei 5 ani ai mei singura, doar cu mama, intr-o casa goala, fara mobila, fara nimic in ea (totul fusese luat de tata), dormind pe jos, invelite in niste paturi imprumutate de la o vecina. Mama s-a luptat apoi din rasputeri sa faca din copilaria mea un vis. Lucra noaptea macrameuri si goblenuri pe care le vindea la serviciu, a facut rate ca sa faca strictul necesar in casa, a luptat singura sa-mi daruiasca o copilarie adevarata. Era insa prea tarziu. Am avut in acea per