Interviurile, la revenirea în ţară, a unor artişti şi oameni de televiziune, plecaţi cu gîndul de a cuceri lumea şi naufragiaţi în nişte slujbe banale, de administratori de bloc ori personal la raft în supermarketuri, au toate, printr-un ciudat consens, evlavia întîlnirii cu fiul risipitorSCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Interviurile, la revenirea în ţară, a unor artişti şi oameni de televiziune, plecaţi cu gîndul de a cuceri lumea şi naufragiaţi în nişte slujbe banale, de administratori de bloc ori personal la raft în supermarketuri, au toate, printr-un ciudat consens, evlavia întîlnirii cu fiul risipitor. Şi în Biblie, eroi nu sînt copiii care au rămas acasă şi au îngrijit de averea familiei, ci pocăiţii plecaţi s-o prăpădească.
Dintotdeauna, ratatul în regim internaţional s-a bucurat de faimă mai mare ca omul la locul lui. Poate şi pentru că, în mintea celor legaţi de vatră, el a fost îndrăzneţul clanului, anonimul care măcar a încercat să iasă la lumină, să scoată capul din cocleala convenţiilor sociale. Ce e de neînţeles în aceste interviuri de tip "covorul roşu pentru învinşi" nu e supuşenia, smerenia profesională a persoanei care întreabă, ci melancolia superioară, profesorală a subiecţilor. Aceştia par a se răsfăţa în povestea eşecului lor. La urma urmei, par a-i zice ei reporterului, noi am pierdut acolo unde se dau marile bătălii, nu ca voi, care aţi cîştigat în ţară, adică într-un loc pe care noi l-am abandonat.
Concluziile, cu care eşuaţii revin în România, n-au nimic din amara bunăcuviinţă a fiului risipitor din Cartea Sfîntă. Dimpotrivă, par a le asigura perdanţilor un gen de imunitate la critică. Ne vorbesc senioral, ca dintr-un purgatoriu care dă clasă ratării. Faptul c-am muncit din greu ca să fiu un nimeni în Canada – spune în subînţelesul răspunsurilor din interviu un fost băiat de succes într-o televiziune, în urmă cu un deceniu –