Aşa îi spunea bunica: Madam Johan. Era o femeie micuţă, subţirică şi avea peste 60 de ani. Locuia peste drum de noi, în curtea ţesătoriei. În cursul săptămînii, cînd fabrica era plină de personal, nu i se remarca prezenţa, dar duminica era pustiu şi, îşi făcea apariţia la poartă, numai după ora trei după-amiaza, privind nehotărîtă, în dreapta şi în stînga, de-alungul străzii toropite de căldura verii fierbinţi.

Aşa îi spunea bunica: Madam Johan. Era o femeie micuţă, subţirică şi avea peste 60 de ani. Locuia peste drum de noi, în curtea ţesătoriei. În cursul săptămînii, cînd fabrica era plină de personal, nu i se remarca prezenţa, dar duminica era pustiu şi, îşi făcea apariţia la poartă, numai după ora trei după-amiaza, privind nehotărîtă, în dreapta şi în stînga, de-alungul străzii toropite de căldura verii fierbinţi. Întotdeauna apărea îmbrăcată cu o fustă de culoare închisă, maro, neagră ori bleumarin, cu o bluză alb-impecabil sau culoarea untului, cu broderii minunate la guler şi cu un nelipsit pulover asortat la fustă, pe care îl ţinea, sau nu, pe umeri. Avea părul şaten închis, uşor încărunţit la tîmple şi-l purta într-o coafură ciudată, adică o cărare pe mijloc şi apoi, într-o parte şi alta, un fel de rulou care-i strîngea părul în jurul capului într-un colac prins cu multe ace de păr sau spilci, cum le zicea bunica. Trupul ei micuţ şi întunecat la culoare, pe fondul stîlpului de cărămidă roşie al porţii, o făcea să semene cu o furnică.

Dreapta şi stînga şi apoi drept înainte, iar dacă observa în curte o mişcare, adică bunica îi făcea cu mîna, în semn de vino încoace, Madam Johan îşi făcea curaj, trecea strada repejor şi, cu poşetuţa cea neagră din catifea, în care n-avea decît o batistă albă foarte fină şi frumos mirositoare, îi făcea semn că a înţeles şi vine.

Bunica mă trimitea, să-i deschid poarta, apoi se ducea