Identitatea unui oras nu-i data nici de lucrarile de intretinere de pe sub blocuri, nici de refacerea soselelor, nici de numarul calculatoarelor pe cap de locuitor, nici de replica acida a unui politician care-i aplica o corectie tovarasesc-europeana altuia. Nu spun ca toate astea n-ar fi necesare, doar ca ele fac parte din logica naturala a unor minime conditii necesare unei entitati sociale ca sa putem spune ca avem de-a face cu un oras si nu cu vreun sat supradimensionat, de vreo 200.000 de nostalgici dupa ograzile natale. In mod evident - si asta este sigur ca rasaritul soarelui prin orasele europene - identitatea unui oras este determinata de apelativele sale culturale. Si cind spun "culturale" nu am in vedere "artele" sub diferitele lor desfasurari, ci ma refer la un anume mod de a fi, la un anume mod de "a trai" un oras, in toata complexitatea lui. Poate exista un oras fara oameni, fara participarea lor efectiva si afectiva la pulsul cotidian, poate exista un oras doar pentru simplul fapt ca are Primarie, ceas in Centru si lungi cortegii de masini negre, misterioase in care personaje "tenebroase" si de temut vintura soselele? Ei bine, chiar daca un englez n-ar crede, exista. Si unul dintre aceste orase este Braila.
De 18 ani, din toti ambitiosii care si-au plimbat Braila dintr-un buzunar in altul - unii de dupa perdelele catifelate ale partidelor, altii direct cu demagogia si populismul in mina - nu s-a gasit nici unul care sa-si calce pe inima si, dupa un dus fierbinte si un pahar de apa rece, sa se intrebe in soapta, fara sa-l auda nimeni, daca, pina la urma, dupa atita hirjoneala cu noul si distractivul joc numit "politica", nu i-a mai ramas ceva de facut, macar asa ca situatie inedita. Adica sa-si puna problema daca ar trebui facut ceva cu orasul asta. Si ca orasul nu-i facut din blocuri si sosele, ci din oameni care locuiesc in blocuri si circu
