Dacă e să vorbim despre simţăminte, recunosc că nu m-am simţit aparţinînd cu adevărat nici unui cartier şi nici unui oraş. Iar asta mai bine de zece ani. Mi-am aparţinut mie, familiei, redacţiei şi traseului lui 311. SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Dacă e să vorbim despre simţăminte, recunosc că nu m-am simţit aparţinînd cu adevărat nici unui cartier şi nici unui oraş. Iar asta mai bine de zece ani. Mi-am aparţinut mie, familiei, redacţiei şi traseului lui 311. N-am fost în tot acest timp nici român, nici bucureştean, ci un cetăţean de la capătul lui 311.
Pînă a mă decide să mă mut de la îndepărtatul capăt al lui 311 am consumat toate trăirile unei relaţii contra naturii. Am depins, în foarte multe privinţe, de programul şi de hachiţele lui 311. Nu ale şoferului, ci ale autobuzului cu burduf, ca entitate de sine stătătoare, avînd o viaţă proprie, un contract cu eternitatea şi ceva din inflexibilitatea destinului.
Mă urcam în 311 la Piaţa Rosetti, după un ceas coboram la Bulevardul Macaralei. N-am fost nevoit niciodată să urc şi să cobor în staţiile de pe traseu. Plecarea de acasă cu 311 şi sosirea acasă cu 311, niciodată cu alt autobuz sau cu alt mijloc de transport, erau o plecare şi o sosire cu maximă încărcătură conceptuală. Erau plecarea şi sosirea primordială. Făceam un drum prea lung şi prea chinuitor cu 311, ca să-mi permit să plec şi să mă întorc de două sau de trei ori. Plecam şi eram într-un fel plecat definitiv. Soseam acasă, iar de a doua sosire în aceeaşi zi nu mai putea fi vorba. Soseam definitiv.
În România s-a petrecut o mulţime de schimbări: o revoluţie, nişte alegeri şi nişte jafuri, nimeni nu mai e ce a fost, nimeni nu poate să spună că existenţa sa a rămas la fel. Doar 311 e acelaşi.
M-am urcat într-o zi în 311 la Piaţa Rosetti şi am călătorit cîteva staţii. Ar fi fost prima oară cînd mă urcam la un capăt ca să nu