Cîndva în aprilie, prietenul meu Jaroslaw Godun mi-a povestit despre un proiect al lui legat de teatru. De oamenii de teatru din România pentru care ar organiza o întîlnire adevărată ca să vadă ce se întîmplă acum în Polonia, în fenomenul teatral de acolo. M-am mulţumit cu povestea seducătoare povestită de Jarek Godun şi, din motive ce ţin de oboseală şi agorafobie, am declinat invitaţia. Dar mi-a rămas un gust amar în urma refuzului. De ce? Tipul acesta, Godun, este cineva foarte special şi oarecum atipic. Nu este nicidecum funcţionarul cultural care bifează acţiuni fiindcă aşa se cam practică pe ici, pe colo, în meseriile diplomatice. El este un om de cultură. Este rafinat, profund, informat, este un teolog tolerant şi, pe lîngă toate, este modest. Îngrozitor de modest şi de discret. Institul Polonez pe care îl conduce se află în spatele unor proiecte culturale de mare anvergură şi complexitate culturală, care se întind pe domenii variate. Sensibilitatea lui Godun a făcut posibilă întîlnirea noastră cu Roman Polanski, de pildă, cu Szajna Jozef, cu muzicieni de prim rang, cu artişti prestigioşi. Nu există om de cultură de la noi care să nu vorbească elogios despre directorul Institutului Polonez. Personal, îi datorez o seară unică cu Adam Michnik într-o grădină răcoroasă din Bucureşti. O seară insulară, departe de caniculă, de vanităţi, de suficienţă, de urît. O seară în care prietenia şi respectul adiau liniştitor. M-am simţit responsabilă faţă de iniţiativa sa, faţă de efortul de a organiza minuţios ceva important şi pentru teatrul românesc. Am făcut trei recomandări, trei oameni de teatru cu profesiuni diferite. La întoarcere, i-am invitat să-şi mărturisească cîte ceva din experienţa, se pare fabuloasă, în paginile revistei noastre. Ca să fim puţin mai informaţi. Şi ca să ne bucurăm. Textul din acest număr îi aparţine lui Vlad Massaci, unul dintre cei mai importa