O expoziţie care nu te interesează o rezolvi dintr-o privire, dar, dacă ai apucat să te aşezi în scaun la Ateneu, la un concert care te plictiseşte, stai pînă la sfîrşit, întrebîndu-te cu subtilă ciudă ce te face să-l înduri, de ce nu te ridici, de ce nu părăseşti sala. SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
O expoziţie care nu te interesează o rezolvi dintr-o privire, dar, dacă ai apucat să te aşezi în scaun la Ateneu, la un concert care te plictiseşte, stai pînă la sfîrşit, întrebîndu-te cu subtilă ciudă ce te face să-l înduri, de ce nu te ridici, de ce nu părăseşti sala.
În cîteva arte, durata e criteriul care face diferenţa dintre plăcere şi indiferenţă, dintre suportabil şi insuportabil. Publicul Operei şi al Filarmonilor ştie ce urmează să primească. Şi, fiindcă spectacolul presupune durată, publicul e categoric cu mediocritatea, cu agresivităţile moderniste, cu muzica intrată în convenţional. Şi cu o carte, ca să-ţi dai seama că nu-ţi foloseşte în nici un chip, trebuie să cheltuieşti ceva timp. Există compozitori ale căror creaţii sînt cîntate mereu, în toată lumea, cu săli întotdeauna pline, fără ca nimeni să invoce învechirea, erodarea, oboseala, lungimea, excesul. Mozart şi Beethoven sînt doi dintre aceştia. Un obişnuit al Ateneului ascultă simfoniile lui Beethoven de zeci de ori de-a lungul vieţii sale şi de fiecare dată muzica e o mare bucurie, un balsam pentru spirit. Muzica unor compozitori clasici e hrană universală pentru suflet, iar durata e în cazul lor un atu. Ai vrea ca muzica pe care o asculţi să nu se termine, să dureze la infinit, să fie starea ta de bine permanentă. E un gen de durată care naşte încă durată. După un concert care te-a făcut fericit fredonezi laitmotivele şi uneori acestea te urmăresc zile de-a rîndul. Am avut nopţi în care n-am putut să adorm, întrucît o muzică pe care am ascultat-o seara mi-a ocupat obsesiv memoria, mi-a