Din decembrie 1989 pînă în decembrie 1995 (momentul lansării PRO TV), jurnalismul a cunoscut, în România, cea mai spectaculoasă transformare şi ascensiune dintre toate breslele, probabil din toate timpurile. Din aproape nimic s-a creat aproape totul. În vreme ce alte meserii dispăreau cu totul sau se reduceau de la o supradimensionare fără bază la cota reală de valoare şi vandabilitate (cam tot ceea ce ţine de industrie), în vreme ce alte profesii făceau mari eforturi de adaptare, încercînd să-şi amintească bruma de cunoştinţe capitaliste care le fuseseră permise (economiştii, finanţiştii), în vreme ce foştii politruci se zbăteau să devină politicieni, iar foştilor politicieni, trecuţi prin închisori sau exil, li se dădea în cap să nu emită prea multe pretenţii - jurnalismul pur şi simplu a explodat, de parcă o masă semnificativă de oameni, cu calităţile şi antrenamentul necesare, aşteptase, în block-start-uri, cu respiraţia tăiată, pocnetul eliberator.

Calităţi, unii, aveau. Antrenament, mai puţin - lucru valabil şi pentru "copii", dar şi pentru cei care se antrenaseră cu pixul, e drept, dar în cu totul altfel de sport.

De la revista liceului la sute de mii de exemplare

Cine a făcut presă în primii ani post-revoluţionari? Nu greşim mult dacă răspundem rîzînd: toată lumea! Şi spunînd "a făcut", e vorba în acelaşi timp despre cei care scriau şi cei care patronau. De altfel, în mare măsură, cel puţin o vreme, erau aceiaşi oameni. Doi-trei-patru prieteni cu talent la scris, exersat în secret ori prin vreo revistă de liceu ocolită de ochiul ager al cenzurii, puneau mînă de la mînă şi scoteau o publicaţie. În condiţii grafice de mare tristeţe, frizînd ironic manifestele ilegaliste, cu poze decupate din revistele străine sau chiar din calendare de perete, cu multe comentarii şi puţine informaţii, cu destule stîngăcii - dar devorată de publicul care tî