La douăzeci de ani spuneam "Ne vedem diseară, în Centru", "Mă duc să mă plimb în Centru" sau "Am o treabă în Centru", şi nimeni nu avea nevoie de precizări. Oraşul avea un singur centru, iar lucrurile pe care le puteai face în Centru, deşi puţine la număr, nu-şi epuizau niciodată interesul.

La douăzeci de ani spuneam "Ne vedem diseară, în Centru", "Mă duc să mă plimb în Centru" sau "Am o treabă în Centru", şi nimeni nu avea nevoie de precizări. Oraşul avea un singur centru, iar lucrurile pe care le puteai face în Centru, deşi puţine la număr, nu-şi epuizau niciodată interesul. De fapt, în Centru, afară de faptul că toată lumea dădea buzna pe Strada Republicii şi o bătea în sus şi în jos de mai multe ori, nu aveai la ce să te aştepţi. Aşteptam, e adevărat, ceva, dar nimănui nu-i era foarte clar ce. Mergeam seară de seară în Centru, de dragul aşteptării. Ne întîlneam cîţiva prieteni, mereu aceiaşi, ca să aşteptăm cîteva ceasuri împreună. Frenezia tînără din noi făcea din aşteptare o activitate în sine mai mult decît încurajatoare.

În cei doi ani în care m-am dus în fiecare seară în Centru, nu m-am plictisit niciodată aşteptînd nimic. Poate şi pentru că sutele de băieţi şi fete, care ieşeau seară de seară în Centru, dădeau aşteptării generale un plus de febrilitate faţă de restul zilei. Ce puteai să faci toată ziua într-un tîrg, decît să aştepţi? Totuşi, una era să nu se întîmple nimic de unul singur acasă şi alta să nu se întîmple nimic în oraş, cu mulţimile.

Nici pe Strada Republicii nu se întîmpla nimic, dar un spor de forfotă pe un trotuar, o îngrămădeală la intersecţia cu o străduţă lăturalnică ori întîlnirea gălăgioasă a două grupuri era destul ca să îmi imaginez că altora li se întîmplă. Pe Strada Republicii, numărul tinerilor care rîdeau în gura mare sau se manifestau exagerat, ca şi cum tocmai li se întîmplase ceva ne