Visul multora e să se stabilească în Toscana. Şi al meu ar fi fost, dacă aş fi îndrăznit, după ce văzusem Under the Tuscan Sun, cu Diane Lane (produs în 2003, în regia lui Audrey Wells, după romanul lui Frances Mayes). Filmul în sine nu e o capodoperă, dar peisajele (e drept, asociate cu mesajul feminist...) te uluiesc. Frumuseţea de acolo mă tem s-o cataloghez, ar fi inoportun să spun chiar că e ireală, pentru că nu e aşa: e, din contră, cît se poate de reală, pentru că are o componentă naturală fără cusur; ceea ce cred că o caracterizează este tocmai îmbinarea firească între aceasta şi cea arhitectonică, atît de adecvată peisajului. Şi tot atît de veche, pentru că nu e puţin lucru să ajungi în oraşe vii, în care trăiesc oameni normali ai zilelor noastre, dar care păşesc, cu nonşalanţă, peste un strat etrusc, unul roman şi altul medieval. Şi merg pe străduţe înguste, cu bolţi, flori în ferestre, şi se roagă în biserici arareori mai noi de secolul XVI... Spre normalitatea lor, sînt obişnuiţi cu frumosul integrat, cu care convieţuiesc paşnic cotidian. Cîtă vreme noi am fost învăţaţi să observăm lucurile exact din perspectiva opusă: în viaţa de toate zilele, totul e, în general, urît - trăim în blocuri cenuşii şi terne, lumea reală e murdară şi neglijentă; doar ce vedem, uneori, la muzeu sau în situaţii speciale poate fi frumos şi, ca atare, privit, dar nu folosit. Aproape oricare casă din Lucca, Siena, Volterra sau San Gimignano ar putea fi considerată muzeu, expusă pentru istoria sau stilul locului: nu toate sînt la fel de vechi precum aşezămintele religioase, dar păstrează într-o mare măsură specificul arhitectural (casele în nuanţe de lut ars, cu alură masivă, dar graţioasă în acelaşi timp).
Tot păstrării tradiţiei i se datorează şi proliferarea, cu succes, a micilor (uneori devenite mari...) industrii locale. Cel mai cunoscut exemplu e Murano, insula ve
