Incercati sa va imaginati urmatoarea scena : aproximativ 100 - 150 de oameni – rasfoind ziare, crosetand, scotandu-si delicat un fir de la operatie, schimbandu-si pansamentul si rivanolul, umbland cu paharul de plastic dupa apa, din sase in sase ore, pentru a-si lua antibioticul, plimbandu-si caruciorul cu rotile de colo-colo, pentru a nu i se intepeni rotile – stand toti in fata unei usi capitonate, pe care, incrustat pe o tablita aurie, scrie intr-un Arial CE impecabil : manager general. Si un manager general numarand fisicuri de bani, de dimineata pana seara, pentru a le deconta oamenilor de la coada – adica, asiguratilor sistemului romanesc de sanatate – salariile ori pensiile pe care si le-au investit in medicamente, injectii, vata ori leucoplast in perioada in care fusesera internati.
Aceasta va fi, probabil, o scena cotidiana in toate spitalele, imediat a doua zi dupa ce vom avea si normele de aplicare ale unui legi liliputane, 157/2008, privind reforma in domeniul sanatatii. Momentan, avem doar textul de lege cu care, oricum, nu avem ce face in afara de a-l memora si a incerca sa-i gasim un sens, o explicatie logica, in afara de cea cu iz populist, intamplator premergatoare alegerilor din toamna acestui an.
De ce nu are sens aceasta lege care spune ca bolnavul are dreptul sa i se deconteze banii pe care i-a dat pe medicamentatie in perioada in care a fost spitalizat, in caz contrar omul putand da in judecata spitalul caruia ii cere decontul? Din cel putin patru motive. 1. Aceasta lege – care, cica, are menirea de a reforma un sistem aflat intr-o stare in care termenul cel mai potrivit ar fi reanimare, nu reformare – este inaplicabila si asa va fi cine stie cata vreme. 2. Nu aduce nimic nou – si dupa ce va putea fi pusa in aplicare, este usor de dedus ca banii nu vor sta in vistieria spitalelor, asteptand sa fie impartiti, iar oamenii vor ajung