Cu moartea profesorului Dan Slusanschi se incheie, brusc si iremediabil, un ciclu: acela al studiilor clasice romanesti, care, dupa venerabilii Laurian si Massim, continuau, de 150 de ani, fara intrerupere. Asta e, insa, o alta tara, din ce in ce mai instrainata de originile ei si, deci, de sine. Nu e destul a spune ca omul de care ne despartim asa de brutal era un mare invatat. Cel care a cutezat sa traduca poemele homerice, intrecandu-se cu precedenta talmacire, a lui Murnu, unea cu o stiinta filologica temeinica si subtila darul inalt al poeziei. A avea, astfel, in limba lor Iliadasi Odiseea este, pentru romani, un titlu de noblete. Intalnirea dintre savant si poet reprezinta una dintre cele mai fericite inzestrari care pot fi harazite cuiva. Savantul se formase la o scoala riguroasa si s-a dovedit vrednic de o mostenire de familie, de la parintii sai, care fusesera, amandoi, elevii lui Nicolae Iorga, si de la Al. Procopovici, a carui editie a fost multa vreme aceea in care era citit Neculce. In acea traditie a vechii Bucovine, un profesor avea demnitatea unui functionar public de prim rang si raspunderea morala a slujitorului unui cult. Bucovina de care prietenul nostru a ramas extrem de atasat o mai putem regasi numai in cimitirul din Cernauti, unde cresc balariile peste morminte de magistrati sau profesori, pe care inscriptiile ii numeau chiar, ca recunoastere a statutului lor, si "cavaleri de...". De aceeasi obarsie era un simt civic de la care Dan Slusanschi nu s-a abatut niciodata. In 1990, anul manifestatiilor, il vedeam, cu doamna sa si cu fiul lor alaturi, cu fruntea ridicata. Asadar, un dascal, un om de onoare si de constiinta. In acelasi timp, un cercetator a carui curiozitate mereu treaza il atragea in multe directii, deloc obisnuite, si un constructor (cand s-au oprit pe drum unele initiative ale sale, era din vina al