De la o vreme, nu există ploaie care să nu aibă urmări greu de prevăzut – de la izolarea unor comunităţi până la distrugerea lor. Anul acesta se părea că scăpasem, dar a venit acest final de iulie care a confirmat trendul ultimilor ani: ţara este complet descoperită în faţa unor fenomene meteorologice pe care le-am putea cataloga drept obişnuite, curente. Ce s-a întâmplat în ultimele zile are un numitor comun: fără gospodării şi fără agoniseala de-o viaţă au rămas oamenii din zonele din nordul ţării. Acolo s-a produs cea mai gravă şi mai innacceptabilă formă de autodistrugere: pădurile de pe versanţii muntoşi au fost pur şi simplu nimicite. Cu toporul, cu drujba, cu caii, cu tractorul. Sub ochii sau cu complicitatea autorităţilor, sute de mii de hectare de pădure au devenit un soi de deşert, unde vor trebui zeci de ani pentru ca o nouă pădure să se ridice şi să pună la adăpost viaţa de fiecare zi a locuitorilor. Defrişarea sălbatică nu a slăbit doar solul, lăsând cale liberă torentelor şi şuvoaielor, dar a modificat pur şi simplu clima. Din această cauză fenomenele au devenit extreme, asemănându-se tot mai mult cu vijeliile din zonele tropicale. Iar rezultatele se văd cu ochiul liber. În fiecare primăvară, vară, toamnă, guvernanţii se încalţă cu cizme de cauciuc şi vizitează locul calamităţilor, fluierând a pagubă. Ajutoarele nu rezolvă mai nimic, pentru că viitoarea ploaie nu va face altceva decât să măture din nou ceea ce oamenii au reuşit să încropească în scurtul răgaz lăsat de natură. Este aproape o pedeapsă divină care loveşte, fără discernământ, şi pe cel care s-a alăturat cu toporul din dotare hoţilor de lemne, bucurându-se de un câştig iluzoriu, şi pe cel care n-a participat la distrugere, dar nu a făcut nimic să o împiedice.

Aşezări care au supravieţuit mii de ani, datorită echilibrului relativ realizat între natură şi om, se văd acum confruntate cu i