Despre turism se spune că reprezintă una dintre religiile momentului: oameni din toată lumea se duc în pelerinaj la locurile considerate esenţiale pentru istoria omenirii, fie ele biserici, monumente sau clădiri... Ceva sacru se mai păstrează încă în demersul lor: dacă nu în atitudinea pe care o au faţă de obiectivele în cauză, măcar în scopul călătoriei întreprinse - cohortele de turişti globali îşi doresc să re-consume - în felul lor colectivist, superficial, dar nu dezinteresat - spaţiile în care s-au petrecut evenimente semnificative pentru lumea în care trăiesc. Notre Dame sau Westminster Abbey, Luvru sau Buckingham Palace, Versailles sau Schönbrunn sînt numai cîteva exemple arhicunoscute de asemenea obiective (e drept, aparţinînd culturii occidentale etichetate drept dominante).

Dar şi ritualurile - naive şi comerciale, dar puternice prin rezistenţa lor în timp - de "luare în stăpînire" a acestora. În Italia (pe care am lăsat-o voit la urmă, deşi ar fi trebuit, poate, s-o fi aşezat pe locul 1), la Roma, am asistat la asemenea modalităţi consumiste de manifestare a sacrului cotidian. De pildă, la Fontana di Trevi, dacă te duceai chiar seara, oricît de tîrziu, era o coadă uriaşă. De ce? Pentru că fiecare dintre turiştii prezenţi (mulţi dintre ei din Europa de Est, dar şi din Asia) stăteau la coadă ca să arunce, cu spatele, o monedă în fîntîna din care cîndva ieşise Anita Ekberg: nu oricum, ci cu spatele, şi în obiectivul aparatului de fotografiat sau filmat. Partea cu captarea imaginii sau a gestului era tot atît de importantă sau chiar mai însemnată ca azvîrlirea în sine: ritualul capătă mai multă valoare atîta timp cît e imortalizat... Cred că semnificaţia populară (că vei reveni la Roma dacă arunci moneda) nu mai conta pentru nimeni, iar legenda fîntînii (că soldaţii lui Agrippa, căutînd o sursă de apă în ţinutul Collatina, au întîlnit o fecioară ce